Articolul publicat ieri de Cornel Ban pe tema proiectului de modificare a Codului Muncii a produs o suma de reactii interesante din partea cititorilor.  Reproducem mai jos comentariul semnat  ”Tudor” care aduce in dezbatere o dilema interesanta din punct de vedere al politicilor publice: in ce masura binele angajatului si ce al angajatorului deopotriva pot fi obtinute strict legiferand indiferent de conditiile concrete ale “pietei”:

Cred că nici o analiză nu poate fi valabilă dacă nu ia în considerare măcar în mod elementar contextul. Simpla inventariere în vid a unor reţete de stânga sau de dreapta care au funcţionat sau nu au funcţionat la un moment dat nu poate duce nicăieri, în afară de cazul în care contextul situaţilor inventariate este identic sau măcar foarte apropiat de contextul la care se propune aplicarea. Pe de altă parte contextul înseamnă mult mai mult decât simpla inventariere a pendulării între ideologiile de dreapta şi cele de stânga în recenta istorie europeană.

Să le luăm pe rând. Aud deja de 2 ani cel puţin teza stimulării consumului prin protejarea locurilor de muncă. Această teză este valabilă, dar numai în contextul unei economii dezvoltate care are probleme de supraproducţie. Doar într-un asemenea caz are sens să încurajezi consumul ca să ţii motoarele economiei în funcţiune. În România, încurajarea consumului înseamnă în primul rând creşterea importurilor şi dezechilibrarea balanţei de plăţi. România nu poate acoperi prin producţie cererea internă, ba mai rău, în urma unui dezechilibru mental cronic, publicul român refuză cu încăpăţânare să cumpere marfă autohtonă. În alte vremuri problema ar fi putut fi rezolvată prin politici protecţioniste, dar acum nu mai avem dreptul să facem aşa ceva. Deci singura soluţie rămâne să-i luăm cumpărătorului banul din mână, de vreme ce s-a dovedit iresponsabil în cheltuirea lui.

Pe de al