Oare cît de mult contează povestea într-o psihoterapie? Cît de importantă este povestea de viaţă pe care cineva (ajuns, eventual, la un capăt de drum) se hotărăşte s-o împărtăşească, s-o desfăşoare, s-o expună în cele mai mici detalii intime, unui străin? Ce greutate pot să aibă, într-o relaţie artificială, construită, poveştile de viaţă ale celor doi oameni care stau faţă în faţă sau umăr la umăr (unul pe divan, celălalt pe fotoliul maestrului), de cîteva ori pe săptămînă? Dacă ne luăm după bogata literatură occidentală cu pretext sau tematică psy, povestea de viaţă a pacientului (client, îi zic pragmaticii), dar şi povestea relaţiei care se stabileşte în cabinetul terapeutului sînt esenţiale. De asemenea, e fundamentală povestea de viaţă a psihoterapeutului (de ce, cum, în ce fel a ajuns să fie cine este) cu surdina de rigoare, pusă în timpul formării, bine precizată şi stăpînită abia odată cu cîştigarea experienţei.
S-au tradus, în ultimii ani, mai ales la Editura Trei, suficient de multe istorii de psihoterapie, romane psy (curat scrise cele mai multe) în care se topesc povestirea de sine şi curajul de a-i da acesteia o formă, poate pentru a o constrînge să iasă la lumină. Cuvinte care eliberează de Marie Cardinal, Psihanalistul de Leslie Kaplan, Născut a doua oară... de Gerard Haddad sînt doar cîteva dintre ele. Ca să nu mai vorbim de romanele (cîteva ecranizate) ale lui Irvin D. Yalom, un analist care ştie exact că „terapia prin cuvînt“ (şi nu doar psihanaliza!) înseamnă, înainte de orice, o bună stăpînire-folosire-înţelegere a cuvintelor.
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăPoate şi din pricina acestor aşteptări necalibrate la realitatea românească am fost oarecum dezamăgită de Povestirile de psihoterapie românească, apărute tot la Editura Trei, în 2009. Ele sînt, în fond, cazuri clinice extrem
