M-a întrebat cineva ieri: "De ce mi se întâmplă să mă întâlnesc cu un popă (preoţii ştiu că aşa sunt numiţi în limbaj popular; folosesc limbajul pentru a transmite exact problema pe care o ridică superstiţia şi-mi cer scuze anticipat preoţilor pentru aceasta) şi să-mi meargă rău după aceea? Uite, ieri m-am întâlnit cu doi popi şi apoi... a fost grozav de rău totul. Sau, alaltăieri cineva mi-a spus că a văzut curcubeul, iar mie numai dacă-mi spune cineva că a văzut un curcubeu, sigur aflu de moartea cuiva". Aşa mi-am adus aminte că m-a adus într-o seară de la o recepţie un doctor. O prietenă de-a mea stătea pe bancheta din faţă, eu în spate, aşa că n-am văzut ce se întâmpla pe stradă. Pe undeva, prin centru, doctorul a oprit maşina, apoi a dat înapoi puţin... A oprit, a dat iarăşi înapoi. A făcut la fel de trei ori. Intrigată am întrebat: "Ce faceţi, s-a întâmplat ceva, de ce mergeţi înapoi?". "Ei, cum de ce? Mi-a tăiat calea pisica neagră", mi-a spus doctorul superstiţios şi apoi a început să-mi explice cam ce i se întâmplă lui dacă îi taie calea pisica neagră.

Când întâlnim oameni cu diferite superstiţii se poate să-i privim cu scepticism. Se poate ca noi înşine să fim determinaţi de anumite semne, gen: dacă mergi la un drum şi-ţi iese cineva în cale cu o găleată goală, îţi spui: "Mi-a ieşit cu golul, îmi merge rău" şi invers, dacă iese cineva cu găleata plină, să gândeşti: "Îmi merge bine!". Lucrurile sfârşesc prin a se întâmpla întocmai cum gândim. Majoritatea acestor semne sau superstiţii sunt moştenite de la lumea înconjurătoare, sunt tipare existente în inconştientul colectiv. Ele nu sunt altceva decât credinţe puternice sau convingeri, care ne dezvăluie automat ceva despre puterea propriei noastre minţi. Mintea investeşte credinţa sa într-un simbol, aşa încât ceea ce mintea crede, devine real. Dacă un om crede că preotul care-i iese în cale îi aduce