Anul 2010 a însemnat din punct de vedere discografic apariţia a nici o sută de albume româneşti de pop, folk şi rock, care pot intra în discuţiile pentru un top. Din acest punct de vedere, nu s-a schimbat nimic în ultimii douăzeci de ani. Înregistrăm în continuare tendinţa de scădere a nivelului mediu, în special în zona „plutonul de mijloc“, semnalată cu începere din anii ‘90. Pe de o parte, formaţiile care reuşesc un prim album promiţător au ulterior un recul, pe de alta, pe fondul prăbuşirii pieţei de CD-uri (cauzate de piraterie) şi al ieftinirii sesiunilor de studio, numărul diletanţilor ce lansează albume este în continuă creştere. Acest fapt are şi o latură pozitivă: abandonarea cutumei prin care, datorită accesului la resurse media, se cîştiga un (re)nume nemeritat în domeniul artistic. Pînă în 1990, celebritatea în domeniul muzicii româneşti era legată indisolubil de difuzarea TV sau de apariţiile discografice, în condiţiile unei cenzuri drastice de imagine, atitudine şi versuri (unde era cazul). Prezenţa pe copertă era importantă pentru protagonişti, chiar cu preţul rabatului de la calitatea artistică, deoarece popularitatea în domeniul artistic (sau sportiv) era premiată, putînd fi lesne convertită în privilegii (materiale&ontologice). Pe fondul lipsei relative de concurenţă, accederea în sistem echivala cu lansarea şi implicit cu confirmarea presupusei valori. Scena era împărţită inechitabil de oameni talentaţi şi nulităţi. Spectacolele, unde vigilenţa cenzurii era uneori redusă, au creat un pseudounderground muzical, care a facilitat impunerea cu predilecţie a „refuzaţilor“, nu întotdeauna meritorii în vreun fel. Douăzeci de ani mai tîrziu, această stare de fapt continuă să determine tipul de mentalitate de la noi. Topul realizat de revista muzicală on-line, Muzici şi Faze, ediţia a şasea, în colaborare cuObservator cultural, îşi propune să premiez