Fiindcă ieri e nicicînd,/ iar mîine-i tot mîine. Julio Cortázar Nu puţini au fost criticii care, luînd în considerare aspectele esenţiale ale prozei lui Julio Cortázar, au afirmat că pînă şi moartea scriitorului argentinian este un detaliu de care trebuie să se ţină seama atunci cînd se încearcă o evaluare corectă a operei sale, cîtă vreme tocmai momentul marii treceri a determinat, în cazul autorului Şo-tronului, apariţia posibilităţii (din ce în ce mai evidente, la o lectură atentă) recitirii integrale a operei şi deopotrivă a repunerii în discuţie a mecanismelor fundamentale ale scriiturii sale care se individualizează atît de clar în contextul literaturii secolului al XX-lea. Julio Cortázar Pagini neaşteptate Traducere şi note de Tudora Şandru-Mehedinţi, după o ediţie îngrijită de Aurora Bernárdez şi Carles Álvarez Garriga, Editura Polirom, Colecţia „Biblioteca Polirom. Proza XX“, Iaşi, 2010, 576 p. Cortázar, se ştie, o desemnase prin testament pe soţia sa, Aurora Bernárdez, drept persoana cu drepturi depline în privinţa tuturor textelor lui rămase în manuscris, subliniind explicit că aceasta este liberă să decidă ce e de făcut cu scrierile nepublicate, urmînd a alege ce păstrează, ce încredinţează tiparului şi ce poate fi distrus. Ulterior, Saúl Yurkiévich şi Gladis Anchieri, cei care au fost implicaţi, la rîndul lor, în marele proiect al organizării şi editării operei cortázariene, au considerat, împreună cu văduva scriitorului (asemenea lui Max Brod pus în faţa moştenirii literare rămase în urma lui Kafka – amănunt deja aproape inutil de precizat...), că totul trebuie publicat, cu excepţia cîtorva notiţe nerelevante. Căci, după cum a subliniat la un moment dat Yurkiévich, „ar trebui să fii Dumnezeu ca să poţi decide că un text al lui Cortázar merită distrus“. Prin urmare, ei s-au raportat la ansamblul textelor rămase după moartea autorului ca la un