Sensibilitatea faţă de valoarea monumentelor istorice şi, prin urmare, preocuparea de a evita distrugerea lor au apărut numai de la Renaştere, cînd cei dintîi învăţaţi moderni au dobîndit conştiinţa diferenţei dintre vremea în care trăiau şi un trecut pe care-l admirau. Acest fel de a gîndi a rămas mult timp limitat la o minoritate luminată, dat fiind că se întemeia pe cultură şi pe un sentiment de solidaritate cu ce fusese odinioară. Implicarea politică a maselor înainte ca ele să fie şcolite a provocat, dimpotrivă, o condamnare în bloc a trecutului. S-a văzut la Revoluţia Franceză, care a devastat castele sau mănăstiri şi a profanat mormintele regale. Trebuie să recunoaştem că numai un decret al lui Lenin a salvat palatele ţarilor, luîndu-le sub protecţia noului regim: în restul Rusiei, ţăranii au jefuit conacele şi au pus tablourile capace la murături. După Al Doilea Război Mondial am asistat la extinderea educaţiei istorice la nivel popular şi disciplinarea exceselor. Dar totdeauna o mînă de oameni luminaţi au fost cei care au intervenit în momente cruciale: aceştia sînt drepţii mei, şi ar merita o listă a lor.
De exemplu, în timpul înaintării germane în Franţa în 1915, invadatorii au ajuns în Champagne, la Reims. Erau în faţa catedralei, capodoperă de arhitectură şi sculptură unde avuseseră loc încoronările regilor Franţei timp de şase sute de ani. Unele încercări răzleţe de rezistenţă au atras după sine represiunea populaţiei civile, adesea mai degrabă un pretext. Astfel, declarînd că din turnurile catedralei s-a tras asupra unor soldaţi germani, un colonel l-a chemat pe locotenentul von Ranke şi i-a ordonat să îndrepte tirul tunurilor spre faţada de vest, cu portalul din secolul al XIII-lea. „D-ta eşti luteran, aşa că poţi trage, fiindcă mie, catolic, mi-ar fi greu“, a fost argumentul. Tînărul ofiţer, care se întîmpla să fie nepotul celui mai mare is
