Cine îşi închipuie că alsacianul este asemenea oricărui alt locuitor al Hexagonului se înşeală. El este o fiinţă aparte, care a fost „dăruită” cu două stomacuri, un gât lung cât Rhinul şi un apetit uriaş, dublat de o bunădispoziţie care nu poate fi umbrită de nimic... atâta vreme cât pe masă mai e ceva de mâncat. El face cât Gargantua şi Pantagruel la un loc, iar Rabelais ar fi scris o operă mai savuroasă încă, dacă l-ar fi luat pe alsacian ca model.
Dacă Alsaciei îi este foame, asta se întâmplă pentru că prea lung timp provincia a pendulat între Franţa şi Germania, după cum s-a derulat firul istoriei, cu războaie şi anexări succesive, care nu au permis localnicilor să ia masa pe îndelete. Sigur, metaforic vorbind!
Cât despre bucate şi potolirea foamei şi a poftelor, se spune că în Germania farfuriile sunt pline cu mâncare, dar nu e foarte gustoasă, pe când în Franţa bucatele sunt savuroase, dar niciodată îndeajuns. Alsacia rezolvă dilema: aici totul este foarte bun şi foarte mult! Dacă ar fi să rezumăm spiritul gurmand al Alsaciei, ar fi suficient să spunem: abundenţă şi calitate!
La Strasbourg, capitala regiunii, te afli chiar în „piaţa regală” a micilor (şi marilor) lăcomii (culinare). Patiseriile şi ceainăriile sunt monumentele pe care nu trebuie să le ratezi. Vitrinele măcelarilor şi cârnăţarilor sunt adevărate opere de artă, bistrourile sunt templele unei religii gurmande. Încă mai există acele „winstübs”, ce recreează timpurile în care micii negustori de vinuri ofereau spre degustare burghezilor producţiile lor excelente. Convivialitatea, familiarismul, respectul pentru tradiţii – iată care sunt amprentele „sufletului gurmand alsacian”, de care îţi dai seama imediat ce intri în vreuna dintre micile locante cu atmosferă „heimlich” (adică impregnată de căldura unei case obişnuite).
Nu vor lipsi niciodată m
