Foto: Thinkstock Citesc undeva că un mexican are nevoie de numai trei lucruri pentru a fi fericit: un cal, un cocoş de lupte şi o femeie. (Chiar, nimeni nu ne spune însă ce-i procură fericire unei mexicance! Nu de alta, dar tare mi-aş fi dorit să descopăr, să compar trebuinţele întru fericire ale urmaşilor lui Montezuma.) Cuvintele nu-s luate la întâmplare, deoarece încălecaţi pe superbul animal aztecii au plecat la luptă ori spre alesele inimilor lor atât de năvalnice. Iar asta s-a petrecut dintotdeauna, nu-i un moft impus de modernitatea mălăiaţă şi imprecisă. şi tot aşa au vânat ori au lucrat ogorul pârjolit de soare, înşeuându-şi destinul deloc prietenos.
Calul i-a călătorit prin istorie şi cum să se lepede acum de el, cum să-şi închipuie fericirea în afara devotatului şi curajosului prieten? Viaţa de zi cu zi n-a fost posibilă altcumva acolo, în ţinutul stăpânit de tolteci. Cocoşul înseamnă împlinirea pasiunii pentru lupte, pentru micile coride. Temperamente iuţi, firi aprinse, mexicanii se dedau jocului înfrăţit cu moartea. Jocul acesta picură în arena cavalerilor cu creastă patimi şi tensiuni greu controlabile, pentru ca, la sfârşit, antrenorii luptătorilor cu pene să-şi afle bucuria ori amărăciunea. Suferinţa şi fericirea le sunt aduse în cioc de nevinovatele păsări, dresate să se omoare. Ori la mijloc o fi vorba de o răzbunare împotriva zeilor cu penaj? Căci zeii protectori ai vechii populaţii erau întruchipaţi ca ciudate vietăţi cu pene.
Şi pentru că nu i-au ocrotit în bătăliile cu conchistadorii spanioli şi americani, zeii aceştia decăzuţi şi condamnaţi pe veci la umilinţă sunt trimişi să-şi ispăşească pedeapsa ucigându-se. Să se desfigureze între ei, întru răscumpărarea nenorocirii trăite de indigenii masacraţi de cuceritorii Mexicului. Oricum, şi calul şi cocoşul sunt simbolurille războinicului cu sombrero de demult, cultivator de porumb ş