De câteva zile, toată România dezbate chestiunea pensiilor militare. Pe ton ridicat, chiar agresiv, pe alocuri isteric, aflăm că foştilor ofiţeri şi subofiţeri li se face o nedreptate istorică.
Nu prea mai e loc şi nici timp pentru argumente, căci rezerviştii chemaţi prin studiouri, în echipament de paradă şi împodobiţi cu toate medaliile eroismului şi cu dovezile bravurii, nu admit să fie contrazişi.
Am văzut un colonel care se plângea că în această lună, după recalculare, i-a scăzut pensia de la 3.800 de lei la 2.000 de lei. Şi zicea: mă simt umilit. Apoi completa: mi se ia onoarea de militar. Ba, mai mult: asta merit eu, după ce mi-am dat viaţa pentru ţară?! (şi a lăcrimat în direct). În consecinţă: să-mi dea banii înapoi, altfel mă judec cu ei până la CEDO!
Am văzut şi militari mai puţin patetici, dar la fel de convinşi că li se cuvin pensiile încasate până de curând. Ei invocă faptul că tot statul le-a făcut calculaţia, pe baza unor legi speciale, în urmă cu cinci-şapte-zece ani. Ba, mai mult, i-a îndemnat să iasă la pensie cu avantaje majore, ca să reducem efectivele militare pentru intrarea în NATO.
Toate astea sunt perfect adevărate. Statul român, în diverse guvernări, le-a oferit militarilor privilegii la care alte categorii sociale nici nu puteau visa. Iar acum, într-o guvernare de criză, acelaşi stat nu mai poate suporta povara cheltuielilor gonflate în vremuri euforice. Le dau dreptate militarilor care s-au trezit cu pensii de câteva sute de lei. Mă simt solidar şi cu ofiţerii care, la capătul unei cariere militare impresionante, se chinuiesc la bătrâneţe cu 1.000-1.500 de lei. Mi se pare însă jenant ca un căpitan pensionat la vârsta de 45 de ani, „pe motive de NATO" sau din oricare alte temeiuri, să încaseze apoi timp de câteva decenii sume spectaculoase. Carevasăzică, a muncit puţini ani, dar primeşte pensie mare şi lungă. Ei, as
