Înfăptuirile, în România din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, au fost într-adevăr importante. Dar mai importante decât înfăptuirile au fost tendinţele. şi tot tendinţele, cu deosebire, au pondere dominantă în modelul de dezvoltare economică pe care România de atunci îl oferă României de astăzi.
De ce “ne agăţăm” mai cu seamă de tendinţe? Fiindcă oricât de mari ar fi fost înfăptuirile – şi au fost – o realitate durată într-o întreagă istorie nu putea fi schimbată radical într-o jumătate de secol. Viaţa continua să fie grea, în România, în anii de după Unirea din 1859. Bunăstarea, visul de la 1848, ce căpătase aripi noi în vremea lui Carol I, era încă departe de a-şi afla împlinirea. Nu se întrezăreau şanse de împlinire nici la sfârşitul secolului al XIX-lea, nici la începutul secolului al XX-lea. Căci în România acelor timpuri, chiar dacă înnoirile erau puternice şi ţara se schimba fără încetare, împinsă de forţa noilor tendinţe, o bunăstare care să îndestuleze partea cea mai mare a populaţiei se închega greu. Iar ţara înainta ca un automobil cu frâna de mână trasă.
Capitalismul românesc, încă din zorii lui, se distanţa – ca anvergură, ca preocupări şi ca rezultate – de capitalismul occidental. Prea puţini dintre noii întreprinzători, ce lărgeau rândurile burgheziei autohtone, se dovedeau dispuşi să investească; şi prea puţini investeau în fabrici. Prindeau cheag cu repeziciune speculaţiile imobiliare. Aici se vânturau bani fără ca oferta de mărfuri de pe piaţă să crească. Industriaşii români cu adevărat ambiţioşi, ce se dovedeau dornici să se lanseze în stil occidental, pornind de la mici afaceri şi ajungând magnaţi, erau puţini şi totodată atipici pe meleagurile mioritice.
De unde atunci progresul? Fiindcă ţara îşi luase avânt. Documentele vremii arată cu limpezime că baza de lansare a noii Românii o constituiau noile elite, ale căror vârfu
