Eugen Barbu, un prozator de primă mărime al literaturii române. Fotografia a fost realizată în anul 1976 / Foto: Ionel Cucu “Dacă s-ar face o anchetă cu privire la cele mai bune romane din literatura noastră, n-aş ezita să înscriu printre ele şi «Groapa» lui Eugen Barbu.” Şerban Cioculescu (1964)
“Groapa este tocmai lumea de gunoaie imundă, bălţi stătute rezultate din uriaşa fermentaţie a resturilor marelui oraş, acest «teren fetid» visat de Zola, pentru realizarea a tot ce este instinctiv, demenţial, maladiv în oraş.” (Ion Vitner). “Groapa este monografia unei lumi care se naşte din mucegaiuri, bube şi noroi.” (Nicolae Manolescu). Iată două aserţiuni care exprimă viziuni radical opuse despre aceeaşi carte: romanul “Groapa”, de Eugen Barbu. Prima aparţine unui înverşunat inchizitor ideologic, în numele “realismului socialist”, a doua, unui promotor consecvent al criteriului estetic. Cele două judecăţi conţin şi exprimă reperele programatice a ceea ce s-a numit “Duelul pentru Groapa”. Apariţia acestei cărţi, de-acum, clasice, în colecţia Biblioteca pentru toţi poate fi un bun prilej pentru a evoca acest duel (literar, dar nu numai...) şi, de ce nu?, de a învăţa din lecţia sa.
Aşa după cum autorul va mărturisi, ideea i-a venit prin 1946, după o preumblare prin “mahalaua unde stau de 20 de ani”: “Ce-ar fi să scriu despre Groapa mea în care am visat, despre hoţii aceia fioroşi cu care am împărţit uneori felii de cantalup sub malurile fabricii de textile din Cuţarida veche?”. Viitorul roman se va prefigura într-o povestire, “Aia mică”, pe care, tot în 1946, Eugen Barbu o citeşte la Cenaclul “Sburătorul”. Impresia este consemnată lapidar: “După atâtea nuvele «psihologice», iată ceva care îi nedumereşte pe venerabilii din fotoliu”.
Un deceniu şi un an – atât va dura procesul de scriere şi de rescriere: “Scriu. În pagini revine mahalaua pe care mi-o aduc