* A fost odata, ca niciodata, o fata numita, dupa buletin, Ca Zapada St. Ghe. Alba. Numele de familie era Ca Zapada; nasul i-a pus Alba fiindca ea era cam palida la fata, iar el era cam beat de bucurie ca tocmai isi cumparase masina de spalat Alba Lux, cu storcator. Prietenii ii ziceau Alba ca Zapada. Ea se simtea cel mai bine primavara, vara si toamna. Iarna, mai putin: cind ningea, iar natura se acoperea de o mantie alba ca zapada, Alba ca Zapada nu se mai vedea defel! In copilarie, cind se juca prin zapada, fusese luata de multe ori cu lopata de oamenii de la deszapezire, care n-o observasera; tot atunci mergea si cu uratul, dar striga in zadar "Iarna-i grea, omatu-i mare!", ca gospodarii auzeau o voce si un clopotel, insa n-o vedeau, deci biata fata venea acasa fara bani, fara nuci poleite, mere sau covrigi. De multe ori, taica-sau, Imparatul, incuiase usa castelului, seara, uitind-o pe Alba ca Zapada afara, in zapada si frig, fiindca n-o vazuse. Mai tirziu, a primit si petitori, tot intr-o iarna. Imparatul i-a spus lui Fat-Frumos: "Fiica-mea? E afara, prin zapada!". Printul n-a vazut-o pe Alba ca Zapada, deci a plecat, ceea ce ni se pare normal: voi v-ati lua de nevasta, orbeste, o duduie pe care n-o vedeti si despre care sa aflati de-abia in primavara ca e sleampata si balciza? * Iarna asta, Alba ca Zapada si-a facut valiza si a plecat de-acasa. Cum mergea ea prin padure, s-a intilnit cu lupul si l-a intrebat "Ce faci, lupule?". Fiind zapada, lupul n-a vazut-o; doar a auzit o voce, deci s-a speriat, a lesinat si a cazut; din burta lui au iesit, nevatamate, Scufita Rosie, bunicuta ei si cei trei iezi. Scufita Rosie se vedea pe zapada alba ca o pata mare, rosie, in timp ce Alba ca Zapada si-a continuat drumul. Mai incolo, s-a intilnit cu Prislea, care era paznic la livada cu mere de aur. Mere de aur nu mai erau in pomii de aur, fiind iarna, dar Prislea pazea pomi