Poate c-aţi observat că operele de artă sunt numai de două feluri: acelea în faţa cărora oamenii simt nevoia să tacă şi celelalte, care produc un soi de limbariţă în toate graiurile.
Arta veche a produs mai ales opere care provoacă o admiraţie mută, cu tulburări interioare ce reclamă solitudine. Arta modernă e făcută pentru grupuri şi pentru extravertiţi. Cele mai multe din creaţiile celebre ale veacului al XX-lea obligă la vorbărie. Pentru această relaţie vicioasă cu pălăvrăgeala s-a inventat şi un termen consolator: participarea. Ca şi cum rugăciunea pe care o spui în gând n-ar fi participare.
În artă, tot ce presupune o lungă instrucţie verbală trebuie să se cheme altcumva: activitate culturală, gimnastică spirituală, didactică de larg consum... E adevărat că, la unele concerte de muzică clasică, dirijorul sau prezentatorul îi desluşesc publicului, de regulă un public de copii, unele secrete ale facerii muzicii, dar o gală cu muzică modernă urmată de cuvântări lămuritoare e un nonsens. Cum să-i explici publicului ce ar trebui să simtă ascultându-l pe Mozart? Cum măsori simţirea?
Artiştii contemporani nu mai vor să cucerească publicul. Vor să-l provoace. În flecăreala preţioasă de la vernisajul unei expoziţii “provocatoare” am numărat o mulţime de cuvinte mai potrivite într-o sală de masaj pentru masochişti şi ciudaţi decât la o manifestare spirituală. Criticul pretindea că publicul trebuie zguduit, agresat, frământat, mărunţit, penetrat, macerat, scuturat, molestat, iar în sală se găseau numai persoane care aveau nevoie de compasiune, simpatie, comunicare, prietenie, cordialitate, toleranţă.
În marile muzee, grupurile de turişti, gonite de ghizi pe dinaintea unor creaţii care nu-şi dăruiesc frumuseţile decât în relaţia directă cu individul, nu fac altceva decât să bifeze preumblări. La Florenţa şi Roma, năvala asiaticilor în catedrale, în
