Foto: Cristian Marcu Ani şi ani, Ion Iliescu a fost pus la stâlpul infamiei pentru “furtul revoluţiei”. N-am obosit nici eu să scriu cu înverşunare despre neruşinata confiscare a revoluţiei române, aliat fidel al mişcărilor din Piaţa Universităţii. Realizasem, în condiţii de risc uriaş şi nesiguranţă a secundei următoare din viaţa mea şi a copiilor mei, primul ziar al revoluţiei în fosta Casă a Scînteii, refuzasem – pentru că am lucrat şi-n presa de dinainte – orice onor (inclusiv titlul de revoluţionar), eram fericit că mi-am dobândit nesperatul drept de a scrie doar ce gândesc şi mă simţeam îndreptăţit să-l cotonogesc pe Iliescu. Nu mi-a fost comod.
Cinci ani, Cotrocenii au retras Agenţiei A.M. Press, pe care o inventasem împreună cu prozatorul Eugen Mihăescu, acreditările. Redactorii mei erau trataţi drept paria şi ţinuţi la porţi. Războiul meu cu Iliescu a încetat după împăcarea preşedintelui cu Casa Regală şi după mai multe discuţii cu regretatul Octavian Paler, care mi-a povestit multe din tinereţea lui de licean intersectată cu cea a viitorului politician. Nu mai pot cere dezlegare scriitorului pentru a istorisi. Oricum, “hoţul” revoluţiei şi-a estompat, în mintea mea, abilităţile furăcioase.
După monstruosul moment al mineriadelor, România a parcurs, mai încet ca alţii, drumul spre lumea europeană căreia aparţinea. NATO, netezirea accesului în clubul select al celor care azi numără 27 de ţări sunt merite de care nu poate fi dezlegat nici mult hulitul Iliescu. Bun sau rău, bazele statului democratic, cu pluripartitism, cu alegeri “oarbe” sau “chioare”, dar libere, au fost puse atunci. Azi, abia azi, revoluţia este furată. Sub ochii noştri. Am orbit, trăim o nesfârşită “duminică oarbă”, nu mai suntem în stare să pricepem ce se petrece cu noi? Că trăim o atonie a stării de revoltă ştiam. Dar că ne-a fost extirpat simţul de apărare individual şi ca