Hârtii ghemuite şi împrăştiate la tot pasul. Mucuri de ţigară abandonate într-o chiuvetă de-a dreptul stranie. Pereţi decojiţi şi aproape pătaţi de aşa-numitele "nevoi" adolescentine. Oglinzi pe jumătate sparte şi pline de infecţie. Ca să nu mai vorbim de mirosul proeminent, greu de suportat, care ne înspăimântă în fiecare recreaţie.

Cam aşa arată toaletele liceelor din Brăila. "Sublim", am putea spune. O picătură de clor nu este suficientă pentru a curăţa mizeria intolerabilă zămislită în aşa-zisele spaţii sanitare. Un cuvânt însă, cred şi trăiesc cu speranţa că poate fi de ajuns încât să distrugă ticăloşia degradantă şi gunoiul tratat printr-o lipsă de interes confuză din partea personalului didactic.

WC-ul a devenit în foarte scurt timp cel mai iubit local al elevilor; acolo îşi satisfac nevoile personale la fiecare oră, poate chiar la fiecare bătaie necontenită a ceasului îmbătrânit. Cu sufletul la gură, aşteptăm clinchetul clopoţelului vestitor al unei proaspete recreaţii. De câte ori ai nevoie cu adevărat să intri în toaleta liceului, eşti dat afară, obligat să părăseşti acest spaţiu, din cauza celor pentru care wc-ul reprezintă un loc amenajat pentru plăceri sau diferite dorinţe ale liceenilor, vrednice de milă şi de plâns.

Ce părere au domnii directori? "Prea mult tam-tam pe acest subiect plin de banalitate". Femeile de serviciu? Nu le prea pasă de infecţia din şcoli şi din licee. Îşi beau cafeaua liniştite, în timp ce noi "admirăm " peisajul fabulos din toaletă.

Ce e de făcut în aceste situaţii? Ce trebuie făcut, cu alte cuvinte, ca glasul milioanelor de elevi care îşi doresc o toaletă curată fără abjecţii, infamii şi murdărie fără margini, să fie auzit? Ce e de făcut ca acei din conducerea liceelor să renunţe la mârşăvie şi la acea stare de nepăsare totală? Eu voi rămâne aici, în dreptul mesei mele rotunde de lemn, pe care î