Aş avea atât de multe motive pe care să le aduc argumentului că pe zi ce trece oamenii încep să creadă din ce în ce mai puţin în reprezentanţii bisericii puşi să ne îndrume pe noi, cei păcătoşi, către Divinitate.

Însă, în ultimele zile, două întâmplări, una mai deosebită decât alta, m-au zbuciumat şi pe mine, un om umil cu credinţă şi frică de Dumnezeu, nu şi de preoţi. Prima dintre ele a fost confesiunea unei copile puţin trecute de zece ani, de la care, într-o conversaţie oarecare, am încercat să aflu părerea în ceea ce priveşte credinţa faţă de Dumnezeu. Şi mare mi-a fost mirarea când, din străfundul inocenţei sale, au răsărit cuvinte dure, care, pe lângă faptul că m-au lăsat fără grai, mi-au pus şi mie, ca simplu om, multe semne de întrebare. Copilul în cauză îmi povestea cu patos că n-ar mai putea să creadă în nişte oameni care se cred trimişii lui Dumnezeu pe pământ şi care fură, săvârşesc fapte abominabile şi uită misiunea pe care o au de îndeplinit şi exemplul pe care trebuie să-l ofere. Nu pot sa neg ca mai sunt si exceptii de comportament, moralitate si credinta ale unor preoti. Însă cred că această concepţie a unui copil este doar o mică parte din ceea ce oamenii mari gândesc în străfundul conştiinţei lor. Că preoţii sunt şi ei oameni, cu bune şi cu rele, avari, hrăpăreţi, cu gânduri necurate şi care-şi privesc misiunea de preot ca pe o meserie oarecare, deseori profitabila. Sincer, de unii preoţi nu-mi pare rău. Cel mai rău îmi pare de faptul că generaţiile viitoare nu vor mai avea aceeaşi credinţă cu care noi am fost crescuţi de părinţii noştri, ca nu vom mai avea aceeasi frica si ca se va uita treptat valorile credintei. Alt exemplu a fost cel al ucigaşului de la Cernavodă, despre care, surprinzător sau nu, s-a descoperit că a trecut pe la Teologie. Un om despre care se presupune că s-a vrut slujitor al lui Dumnezeu a ucis cu sânge rece doi