România nu mă inspiră azi. Deloc-deloc. Da’ deloc, auzi?! Mă gândesc la ea ca la o mămăligă răcită. Sau ca la o bere răsuflată, uitată de două zile, la căldură, în bucătărie. Ştiu. Ro­mâ­nia e frumoasă. Are un relief bogat. Ştiu, România are probleme mari-de-tot. Şi e tristă. Din cauza banilor, din cauza felului în care e exploatată, din cauza felului în care e condusă. Că te buşeşte şi plânsu’ când o vezi cum încearcă să zâmbească, pe bune! Cum se chinuieşte să ţină steagul sus. Cum vrea să-şi îndrepte şira spinării ca să nu se facă de râs în faţa străinilor şi a vecinilor. Să creadă lumea că po­va­ra pe care o are în spate n-o co­co­şează, e numai un rucsăcel, aşa, de fan­doseală. Ştiu, România are foarte mult bun-simţ şi se ruşinează la orice aluzie în ceea ce o priveşte. Roşeşte la orice gafă care i se atribuie, chiar dacă nu-i aparţine ei în mod ne­a­părat. Dacă i-au căzut vreo câţiva ţigani prin Franţa, începe să se bâl­bâie. Ştiu, România a ajuns la o vârstă fru­moasă, în care maturităţii încă îi dă stră­lucire ingenuitatea. Ştiu, România este ţara mea, da’ azi nu mă inspiră. Sau poate tocmai d-aia. Poate că, pen­tru că prea trăiesc zi de zi cu ea, prea o car cu mine peste tot, poate că tocmai d-aia azi nu mă inspiră.

M-am plictisit de problemele ei. De e­ternele ei nerealizări, de mereu re­pe­­t­a­tele ei greşeli, de scuzele re­ci­tate pe cât de fermecător, pe atât de ob­sesiv. M-am săturat s-o văd că, pe cât e de frumoasă, pe atât e de neîngrijită. In­teligenţa, cultura şi talentul ei mă plic­tisesc deopotrivă. N-am chef de Ion Barbu, n-am chef de Constantin Noica, nici de George Enescu, nici de Tonitza, nici de Blaga, nici de avi­oa­ne cu reacţie, nici de ribozomi, fe­ro­­moni sau hormoni. România nu mă inspiră azi. Deloc-deloc. Nu mă provoacă. Îmi imaginez cum o fi să fii în­dră­gostit de Elena. Asta da provocare! Asta da gimnastică sentimental