Cine nu simte ca odata cu Cristian Paturca i-a pierit o farama din suflet n-a inteles nimic. Numai in Epoca de Aur trebuia ca oamenii sa gandeasca la fel, fireste, dar cine face apel la acest argument, sa dea click pe alt titlu.
M-am saturat de minti ciunte, care ridica sabloanele la rang de piatra filosofala si defileaza cu carbunele din piept printre cadavre, pregatite sa il azvarle mereu in crestetul visatorilor, pe post de rationament.
Cristian Paturca a scris "Imnul golanilor" intr-un sfert de ora. Atat de plin ii era plamanul de asteptare si speranta, temandu-se ca visul revolutiei moare, iar steagul spart va fi aruncat la gunoi, incat a descarcat din minte in istorie cel mai minunat mesaj catre generatiile viitoare. Minunat fie si numai pentru a se intreba de ce e mai bine sa fii rupt in fund, dar cu aripi cusute de glezne, decat rupt in cap, dar cu limuzina cusuta la scara.
Treptat, nici nu l-a mai chemat nimeni sa explice, si pana la urma, a murit ca o haimana. N-avea bani de clinici austriece si, mai important decat atat, nici prieteni cu stare.
Care s-au folosit de cate ori li s-a potrivit la naturelul politic de catastrofa vazuta de Cristian Paturca la orizont prin renasterea socialismului cu fata umana si respingerea, de parca ar fi adus ciuma, a Punctului 8 de la Timisoara.
A murit de boala saraciei, la cativa ani dupa ce am condamnat comunismul si in ziua cand cota nostalgicilor domina topurile. Nici nu-i poti condamna, deruta este atat de mare, si intelepciunea de-a arata norodului calea atat de putina, incat paradoxul nu mai starneste niciun frison.
Mintea pusa in slujba natiunii este un concept atat de ridicol pentru politicieni incat a ramas un mit. La care spera golanul de Cristian Paturca. Sau cel putin a sperat odata. Iar moartea i-a adus certitudinea ca garda comunista n-a
