Mă uit resemnat în jur. Prin sticla cuştii nu se vede nimic. Sau poate că ochii mei nu mai sunt în stare să distingă ceva în zare. I-a obosit lumina murdară, strecurată prin geamurile înalte, cu zăbrele de import. Parcă s-au afundat într-o pâclă de nepătruns. Compactă şi umedă, cu iz mucezit. S-a lăsat şi frigul aici, în imensa cutie în care vieţuiesc alte câteva milioane de făpturi asemenea mie. Milioane de cobai, târându-se printre mormanele de rumeguş amestecat cu urină şi căcăreze negre, rotunde şi tari. Miroase astupător, a animal captiv. Da, nu ştiaţi că şi libertatea şi captivitatea au miros? Adesea, mirosul e nociv, letal chiar! Micile rozătoare, cu blana rărită de la frecarea asta fără rost, clipesc întruna şi-şi mişcă mustăţile, adulmecând fricile cu nemiluita. Stau ghemuite, încordându-şi trupurile costelive, şi-şi umflă nările julite. Unele, mai norocoase, ronţăie câte-un excrement nimerit în preajmă. Altele, năpârlite şi ştirbe, mestecă în gol, cu boturile umplute de balele nevolniciei. Tremură din încheieturile slăbite şi răsuflă poticnit, înhăţate de agonie. Din difuzoare se aude, la răstimpuri egale, vocea fermă a supraveghetorului invizibil. O voce abrazivă, cu inflexiuni metalice, de birjar al managementului corporatist. Micuţele mamifere se opresc dintr-odată şi-şi ciulesc urechile, obişnuite să primească ordine. Trăiesc dintotdeauna ascultând comenzile feluriţilor gardieni, mereu alţii. S-a întâmplat, de câteva ori, să spargă geamurile şi să se răscoale, dar n-au fost în stare să-şi organizeze închipuita libertate. Şi de aceea s-a găsit întotdeauna cineva să se ocupe de libertatea lor şi să-i întoarcă în celula cu pereţii de sticlă. Acum, supraveghetorul are vorbă euroatlantică şi gulere scrobite. Ăl dinainte duhnea a votcă, ăsta nou are damf de ploşniţă. Câteodată de bere sau de şampanie. I s-a năzărit, blestematul, să se joace de-a criza ş