- Istoric - nr. 707 / 21 Ianuarie, 2011 O parte a oamenilor politici romani ai vremii, avand in vedere situatia internationala a Principatelor – Tara Romaneasca si Moldova –, au emis ideea aducerii unui principe strain dintro dinastie europeana. Exclusi din calcule – in mod repetat si expres – erau posibilii pretendenti din partea Turciei, Rusiei sau Austriei. Principele strain, in viziunea politicienilor romani de atunci, semnifica garantia unui sprijin extern pentru existenta statelor romanesti, grav amenintate de cele trei imperii vecine: tarist, otoman si habsburgic. In intervalul 1710-1812, pe teritoriile Moldovei si Munteniei au avut loc numeroase razboaie intre marile puteri, cele doua tari romane traind efectiv 23 de ani de razboi, cu toate consecintele ce au decurs de aici _ rechizitii, distrugeri, nesocotirea drepturilor istorice etc. Cel mai grav a fost insa faptul ca marile puteri vecine au trecut la ocuparea si chiar anexarea unor teritorii romanesti: Imperiul Habsburgic a ocupat, intre 1718-1739, Oltenia si a anexat partea de nord a Moldovei (Bucovina), in 1775, Imperiul tarist a rupt, in 1812, din Moldova partea dintre Prut si Nistru (Basarabia). Noua conducere de dupa rasturnarea lui Cuza, printre complotisti fiind si D. A. Sturdza, intr-o proclamatie adresata tarii, se angaja sa mentina "cele patru puncte votate de natiune si de Divanurile ad-hoc: unirea, autonomia, principele strain, guvernamant constitutional", ceea ce insemna reluarea firului politic convenit in 1857-1858. La propunerea lui Ion Ghica, presedintele Consiliului de Ministri, parlamentul l-a aclamat ca domn al Romaniei pe principele Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei; s-a depus juramant de credinta fata de noul domnitor si a fost desemnata o delegatie care sa se deplaseze in Belgia pentru a-i oferi tronul Romaniei. Alegerea lui Filip de Flandra era motiv