Primesc zi de zi, ceas de ceas și în proporţie de masă cărţi, reviste, printuri și chiar manuscrise de la, mai mult sau mai puţin, necunoscuţi.

Aproape fără excepţie, rod al vanităţii auctoriale, fără umbră de talent sau măcar de inteligenţă artistică. Nu mă pot plânge nici de lipsa unor scrieri datorate unor autori, mai mult sau mai puţin, cunoscuţi, suferind de aceleași păcate. Există totuși o deosebire între unele și altele: aceea dintre vanitate și prostie. E ciudat să constatăm că veleitarii sunt mai degrabă vanitoși decât proști. Prostia pare rezervată autorilor cu pretenţii. Mă voi mărgini să exemplific cu aceștia din urmă. Cei dintâi mă copleșesc prin număr. Se știe că boala și moartea lui Eminescu au dat naștere unei veritabile industrii hagiografice, ceea ce n-ar fi rău în sine, dacă multe dintre „contribuţii" n-ar fi stupide. Bunăoară, acelea ale lui Cernăianu și compania care susţin teza absurdă că marele poet a fost perfect sănătos și a ajuns la spitalul de nebuni ca urmare a unei cabale liberale, orchestrate, nici mai mult, nici mai puţin, decât de Maiorescu. Partizanii tezei nu sunt neinformaţi, ci, iertat să fiu!, proști. Era destul să se întrebe cum de niciunul dintre apropiaţii lui Eminescu, între care Caragiale și Slavici, nu și-a dat seama că e vorba de politichie și nu de boală. Și să nu fi protestat public contră scandalului care făcea din Eminescu un deţinut politic. O prostie savantă a fost, cu jalnice consecinţe ideologice, protocronismul. Nu doar că e rodul unui naţionalism á outrance, și, încă, pe placul lui Ceaușescu, dar mai e și o idee complet falsă, fiindcă priorităţile sunt, în artă, încă și mai neimportante decât în știinţă.

Mi-a mai venit sufletul la loc citind cartea la care mă refeream și în articolul de acum o săptămână și anume aceea de convorbiri între Jean-Claude Carrière și Umberto Eco. Un capitol întreg e consacra