Dacă din întâmplare te întâlneşti cu el pe stradă, să nu te mire de-l vezi vorbind singur, şuşotind(u-şi) în barbă. O să treacă în pas grăbit pe lângă tine, cu mâinile adâncite în buzunare. N-o să te observe, pentru că repetă. Aşa îi place.
Să repete uneori în timp ce se deplasează dintr-un loc într-altul. O face şi pentru a se izola de ceilalţi şi a nu mai auzi nimic din ceea ce se întâmplă în jur, nimic din ceea ce i-ar putea perturba în vreun fel, prin cuvinte nepotrivite, lumea.
Îmi amintesc că ne-am întâlnit în martie anul trecut pentru un interviu la Bulandra. Sala Grădina Icoanei. Vreme ploioasă de început de primăvară. Am mers cu Marius să-şi cumpere ceai de la un magazin din apropiere…
Merge repede, vorbeşte repede şi gesticulează… nu repede, cât mult. Îşi trece mâna prin păr. Dacă îl rogi să-ţi vorbească despre el, se încurcă. În schimb, de-i ceri să-ţi vorbească despre personajele sale, nu se mai opreşte. Atunci era entuziasmat de Oscar, băieţelul din piesa adaptată de Chris Simion după Eric-Emmanuel Schmitt, şi îmi povestea de „Livada de vişini” care era în pregătire la Naţional. De fapt, îmi dau seama că poţi să te vezi cu Marius o dată la două săptămâni, căci el tot în pregătiri pentru un nou rol va fi.
Revenind însă la „Livada…”, când mi-a spus, m-am entuziasmat teribil – asta din categoria „dă-mi Cehov şi sunt fericită”. „O să mai joace Maia Morgenstern şi Mircea Albulescu.” „Minunat!”, zic. „Da’ ghici ce rol mi-a dat mie AlexaĂ!” Nu apuc să-i răspund. „Studentul, adică îţi imaginezi că studentul, nuĂ Studentul ar fi cel mai potrivit pentru mine. Dar nu, eu sunt ăla care taie livada!”
Adică Lopahin, pariul lui Alexa, pe care regizorul l-a câştigat, pentru că în interpretarea lui Marius Manole, Lopahin capătă „viaţa” cehoviană de care era nevoie în montarea unei asemenea piese. Atunci, când ne întorceam la teatru, i-am s
