Anghinara este cunoscuta ca planta de leac, dar si ca delicatesa culinara, inca din antichitate. Nu este o planta oarecare, o simpla buruiana, care doar coloreaza frumos peisajul, acolo unde apare.
Romanii si grecii o considerau un foarte bun afrodiziac, in timp ce egiptenii o foloseau pentru linistirea inimii ostasilor. De prin secolul al XVI-lea, medicii din Anglia si Franta au inceput sa o foloseasca drept leac impotriva varsarii de fiere.
Pe vremuri, in fiecare casa, se gasea cate un borcanel cu anghinara, despre care femeile cu experienta vietii spuneau ca este buna dupa mesele bogate, ceaiul din aceasta planta fiind considerat spaima crizelor de bila.
In medicina naturista, la prepararea produselor pe baza de anghinara, se folosesc radacinile si frunzele.
Anghinara stimuleaza secretia de bila. Cel mai la indemana tratament este infuzia. In 500 de ml de apa clocotita se pun doua lingurite de planta bine uscata si maruntita. Se lasa la infuzat, zece minute, se strecoara si se indulceste cu miere de albine. Ceaiul se bea, peste zi, in trei reprize. Prima, dimineata, pe stomacul gol, dupa care se sta culcat o jumatate de ora, pe partea dreapta. Restul de ceai se bea cu 30 de minute inainte de mesele principale, cu inghitituri mici si rare.
Dupa zece zile, doza de planta se mareste la trei lingurite si dupa alte zece zile, la cinci lingurite. Dupa aceasta perioada, obligatoriu se face o pauza de o luna, dupa care, daca este nevoie, cura se reia dupa aceeasi schema.
Tinctura de anghinara are efecte bune in calculoza biliara si unele forme de icter. Peste 500 de grame de planta proaspata se toarna un litru de alcool de 70 de grade si se lasa la macerat, timp de 15 zile.
Dupa aceasta perioada, lichidul rezultat se strecoara si se trage in sticle mici, inchise la culoare. Se iau cate 20
