Thrillerul nordic este rece ca un aisberg. Şi e construit asemenea lui. Cititorul vede mai întâi, ca şi la un gheţar care pluteşte, doar o mică parte din el. De-abia la sfârşitul lecturii îi descoperă adevăratele dimensiuni. Iar ceea ce a fost imperceptibil la început este cu mult mai spectaculos.
Ca şi alţi colegi de-ai săi din acea parte a Europei, Camilla Lackberg este deosebit de meticuloasă în scrisul său. Adună, harnică precum o furnică, detaliu după detaliu, ca să-şi realizeze eşafodajul narativ. De pildă, apariţia fiecărui personaj înseamnă descrieri, măcar fugare, de fizionomie, de limbaj, de gestică. Avem de-a face cu o prozatoare extrem de metodică. Pentru ea timpul, fără îndoială, are multă răbdare.
Aproape toţi eroii săi au biografii scrupulos întocmite, indiferent dacă sunt poliţişti sau cu alte profesii. Ei sunt urmăriţi cu atenţie şi la slujbă, dar şi în viaţa de toate zilele, în momente când organizează picnicuri, se strâng în jurul grătarelor, navighează cu iahturile, fac plajă, au dispute pe diverse teme, ori înfiripă poveşti de dragoste. Într-un roman poliţist de odinioară, astfel de scene n-ar putea fi întâlnite. Dar ele asigură prozei din zilele noastre cu detectivi şi ucigaşi, pe care şi Camilla Lackberg o reprezintă, complexitate şi o scenă vastă pentru desfăşurarea acţiunii.
În general, ficţiunile literare ale nordicilor sunt morocănoase, ca şi cum autorii lor ar socoti râsul o frivolitate, o necuviinţă. Cu toate acestea, scriitoarea pe care o prezentăm se arată dispusă să ne ofere şi prilejuri de amuzament. Pasajele în care musafiri nepoftiţi fac vizite de lungă durată unor prieteni agasaţi să le stea la dispoziţie oferindu-le cazare şi masă stârnesc, fără doar şi poate, o schiţă de zâmbet atunci când le parcurgi.
Dar cu ce facem cunoştinţă în „Predicatorul”?
Lângă o aşezare de pe coasta vestică a Suediei, un
