Dezolant este cuvântul care se potriveşte cel mai bine descrierii stării în care se află, de ani de zile, Gara Timişoara Nord. Aflăm – indirect, însă, prin intermediul unei interpelări parlamentare, şi nu de la Ministerul Transporturilor, cum ar fi fost firesc – că şansele ca situaţia să fie remediată anul acesta sunt ca şi inexistente. Proiectul de modernizare a Gării de Nord Timişoara – care făcuse obiectul unui contract încheiat, în iunie 2005, între reprezentanţii Ministerului Transporturilor şi cei ai concernului israelian Poldmir Construction Ltd. – se judecă la Curtea de Arbitraj a Camerei de Comerţ Internaţional din Paris. O situaţie ce pare banală, una dintre multele cauze aflate pe rolul acestei instanţe. Doar că această situaţie are nişte costuri şi în privinţa cauzelor care au generat-o, şi în cea a efectelor (pe care Ministerul Transporturilor nu le-a făcut publice).
Problema, în acest context, nu mai este reprezentată deci, de aspectul degradant al Gării de Nord din Timişoara, deşi acesta este un punct nodal tranzitat zilnic de mai mult de 70 de trenuri şi 40.000 de călători, ci şi de (sau mai ales de) costurile totale pe care le implică superficialitatea de care dau dovadă angajaţi ai instituţiilor de stat. Dintr-o sfântă nevinovăţie sau cu bună ştiinţă. Iar transparenţa instituţională în privinţa sumelor aruncate în joc pentru îndreptarea unor probleme cauzate de angajaţi ai statului, lipseşte cu desăvârşire, ca în majoritatea covârşitoare a situaţiilor similare. Nu se fac publice nici costul total al unor astfel de greşeli, nici numele, nici măsura luată împotriva funcţionarilor de la care a pornit încurcătura.
În cazul Gării de Nord din Timişoara, ca şi simplu cetăţean nu ai de unde afla de ce gara se află în situaţia aceasta de ani de zile, nici odiseea modernizării ei. Ca jurnalist, mai ai acces la informaţii, dar s