Indiferent că suntem sau nu perfecţionişti, indiferent că ne e sau nu uşor să trecem peste eşecurile momentane ale vieţii, indiferent că ne lăsăm sau nu doborâţi de lacrimi şi de dezamăgiri, cu toţii vrem a doua şansă. A doua şansă în iubire, a doua şansă în afaceri, a doua şansă la locul de muncă, a doua şansă la şcoală, a doua şansă pentru nota la purtare, a doua şansă în discuţiile cu prietenii şi cu familia, a doua şansă între fraţi, a doua şansă pentru un zâmbet. Că suntem mici sau mari, că ne e bine sau ne simţim prăbuşiţi de vremuri, că suntem singuri sau mai mulţi, că suntem egoişti sau generoşi, nici nu contează, în faţa acestui fenomen universal, care ne leagă şi ne întregeşte: dreptul la a doua încercare.
De fapt, nici nu ne dăm seama cât de firesc vine acest drept în viaţa fiecăruia, nici nu realizăm care e exact momentul în care ne trece prin cap, la ceas de seară, când întunericul ne împovărează şi ne oferă, totuşi, libertatea de a fi noi înşine, că e timpul să ni se ofere încă o dată posibilitatea de a face lucrurile bine, de a trece din nou prin probele ciudate şi încurcate ale vieţii de om mare, ca să iasă aşa cum trebuie, măcar o dată, măcar pentru o ultimă dată, ceva din toate planurile măreţe cu care ne motivăm existenţa. A doua încercare e felul nostru de a trece peste eşecuri, e metoda cea mai sigură şi cea mai răspândită de a depăşi momente critice, pentru a începe iarăşi construirea unui drum solid către viitor. Vrem încă o şansă, pentru că ne minţim şi îi minţim pe cei din jur că am învăţat din greşelile noastre şi chiar şi din greşelile altora, pentru că ne amăgim că nu va mai fi nevoie de încă o amânare a responsabilităţii, că până vine şi al doilea termen vom fi pregătiţi să facem faţă – aşa cum ar fi trebuit să se întâmple de la început, dacă nu n-ar fi fost să fim atât de ghinionişti – impedimentelor de moment şi, până
