Revolta tinerilor tunisieni va crea din interior o democraţie cu putere de exemplu sau va fi capturată şi deturnată în business as usual în zonă? Punctele de similitudine cu revoluţia română nu sunt puţine. Multe sunt şi speranţele pentru Tunisia. Aşteptări ce trebuie confirmate de tunisieni şi susţinute de comunitatea internaţională. Tunisia a inspirat deja mişcări în Algeria, Sudan, Iordania şi Egipt. Să fie vorba de un 89 african şi arab?
În 1974, portughezii ieşeau în stradă cu câte o garoafă, înlăturând paşnic regimul lui Salazar. De atunci, multe revolte populare ce au înlăturat regimuri autoritare au purtat nume de flori sau au fost pastelate în culori. În 2005, revoluţia cedrilor din Liban era ultima manifestare a fenomenului, până la recenta revoluţie a iasomiei din Tunisia. După cinci ani, criza actuală din Liban oferă puţine motive de optimism. Ce a început în Tunisia ca un protest economic şi social împotriva creşterii preţurilor şi a şomajului s-a transformat într-o mişcare cu revendicări politice care a înlăturat, cu preţul vieţii a zeci de oameni, regimul fostului preşedinte Ben Ali.
În Africa de Nord şi subsahariană, după entuziasmul şi promisiunile de reforme ale liderilor perioadei postcoloniale, reînnoite în anii 90, asistăm la un reflux democratic prin întărirea tendinţelor autoritare. Lideri, dintre care unii iniţial democraţi autodeclaraţi, se proclamă preşedinţi pe viaţă sau modifică Constituţia pentru a putea candida nelimitat (ca şi Ben Ali în 2002). Unii, precum Mugabe în Zimbabwe sau Museveni în Uganda, devin preşedinţi în fruntea unor mişcări armate de eliberare, pentru ca apoi să nu mai lase puterea: se consideră indispensabili pentru stabilitatea naţiunii lor. Mulţi dintre cei mai longevivi lideri politici ai lumii sunt africani. După Houphouët-Boigny în Coasta de Fildeş (33 de ani), Eyadema în Togo (38 de ani), Ghadafi de