Domnul Neagu Djuvara, istoric, acordă Paulei Rusu de la Antena 3 un interviu din care rezultă că îl admiră pe Traian Băsescu. Să fie sănătos! La vârsta venerabilă de 95 de ani îţi poţi îngădui năzdrăvănia de a te îndrăgosti şi de stâlpul de telegraf din colţ. Interviul s-a nimerit, pentru mine, la concurenţă cu recitirea eseului „Omul revoltat” al lui Camus şi în concurenţă orară cu o iarnă care, la Sângeru, a aşternut pe dealuri, pe case şi pe acoperişul de carton al sufletelor o zăpadă cum n-a mai fost din copilărie. Am lăsat deoparte şi iarnă, şi „revolte metafizice” pentru a fi numai ochi şi urechi. Domnul Djuvara trece drept un erudit şi un înţelept, cu o operă doldora de învăţăminte trebuitoare muritorului de rând, iar muritorul care sunt nu trebuie să rateze nimic.
Pe mine, zice relaxat istoricul, nu mă deranjează scăderea pensiilor. Trăiesc din scris şi cărţile mele se vând. Tresar. Nu atât la auzul veştii că în România cineva poate trăi din scris, ceea ce mi se pare o imposibilitate, chiar şi Eminescu sau Balzac ar fi murit de foame în zilele noastre, ci la aruncarea la coş, cu superioritatea cu care Gigi Becali aruncă bani sărăntocilor, a unei drame. Drama pensionarilor în regimul Băsescu. Pensia, zice venerabilul, parcă pentru a o da pe spate pe delicat armonioasa noastră colegă, îmi foloseşte doar să achit telefonul şi electricitatea. Încep să mă revolt. Ce fac ceilalţi pensionari care nu se pot apuca de scris cărţi? Nu pot fi toţi geniali ca domnul Djuvara, care, să recunoaştem, la consistenţa vârstei sale, în faţa căreia mă plec, afişează o operă cam plăpândă, compusă firav dintr-un roman mediocru şi câteva cărţi istoric documentate, dar care n-au întors pe dos Războiul Troian şi nu l-au contrazis pe Herodot. Bun. Calm, îmi zic.
În fond, la această vârstă şi la această notorietate, îţi poţi îngădui luxul de
