Ca in fiecare an, palcuri de melancolici se prezinta, dupa convocator, la mormantul lui Ceausescu, ca un prinos de alean pentru cel ce le-a inraurit parinteste destinele.
Activisti cu caciuli brumarii si foste sefe de sala la "Alimentara" isi clameaza consecvent, pe 26 ianuarie, efuziunile sentimentale fata de carmaciul lor iubit, care i-a parasit tocmai cand capitalismul se afla in "descompunere".
Din recuzita lor nu lipsesc pagini din "Scanteia", discursuri patetice, slove de recviem si cate un necrolog interupt de sughituri. Conform ordinii de zi, un madrigal pe teme din "Internationala" precede lacrimi de adio sterse cu colturi de batic sau maneca de cojoc Alain Delon.
Mai importanta decat aceste ritualuri, sfarsite invariabil cu crestinescul "Dumnezeu sa-l ierte", pe cel care a secerat biserici, este cresterea sa post-mortem in sondaje ad-hoc.
Intr-o tara normala, acolo unde pasii spre mai bine sunt reali, asemenea tendinte nu exista sau, in orice caz, au aparitii razlete. Cand faptele de arme ale unui conducator contra propriei populatii sunt evocate nostalgic, acea natie are mari probleme. A te raporta la un trecut unde bezna, frigul, teroarea si foamea contribuiau la suprimarea spirituala, mai ales, indica precis cote de dezamagire impletita cu indignare.
Intotdeauna, un divort implica inerente comparatii. Daca pentru unii regimul trecut a intrunit conditiile suficiente intronarii mediocritatii, arivismului si imposturii, iata ca, astazi, procentul aparent neverosimil de 60% al popularitatii lui este rotunjit de nou veniti. Acestia din urma incep sa creada ca dracul nu era chiar atat de smolit, iar comunismul n-a fost "cea mai mare aflare in treaba din istoria omenirii".
Tramvaiul cvasidemocratiei postdecembriste are in vagoanele lui un vatman vremelnic, cu grija pentru pasagerii de la cl
