Discuţiile despre anticomunism şi antifascism sunt mai actuale decât oricând, şi nu doar în România.
Aici însă lucrurile sunt poate mai complicate, întrucât în ultimele sale decenii de existenţă comunismul s-a îngemănat cu un fascism atent camuflat, însă nu mai puţin real. Sigur, la televiziune era programat filmul propagandistic al lui Eugen Mandric, "Împotriva întunericului verde", iar Manole Marcus regiza "Actorul şi sălbaticii" (pe un scenariu al romancierului ideolog Titus Popovici, membru al CC al PCR şi dacolatru cu voie de la partid), Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă CC al PCR scotea volume despre fascismul contemporan.
Dar exact la acel institut se formase o pepinieră de admiratori ai lui Iosif Constantin Drăgan care, luptând, spuneau ei, împotriva cominternismului plăsmuiau o ideologie nu mai puţin intolerantă decât stalinismul de tristă memorie. Un bombastic naţionalism instrumentalizat, desfigurat şi manipulativ era pus în mişcare spre a justifica excesele cele mai năucitoare ale cultului "Conducătorului" care, vorba lui Adrian Păunescu, "ştia că sufletele noastre nu-s nişte vămi pustii".
În acelaşi timp, ideologia oficială încorpora consecvent teme, motive, fobii şi obsesii ale extremei drepte, se constituia într-un sincretism suigeneris pe care l-am numit barocul stalino-fascist. Aceste lucruri au fost notate de Monica Lovinescu încă din anii ’70. Atacurile furibunde ale grupării E. Barbu - C. V. Tudor - Artur Silvestri - M. Ungheanu împotriva cărţilor Ilenei Vrancea proveneau tocmai din alergia facţiunii xenofobe din lumea scriitorilor în raport cu o serie de analize care demonstrau convertirea comunismului în fascism. Mai mult, miza era recuperarea unei linii de gândire din anii interbelici care se opunea în chip egal celor două totalitarisme.
De fapt, era vorba de conexiuni ş
