Nu cred să mai existe o ţară ca România, unde să se fi vorbit decenii de-a rândul numai despre viitor, iar despre prezent ca despre ceva ce nu contează. Asta am învăţat eu în şcoală, asta am citit în ziare, asta mi s-a spus la radio şi la televizor şi asta a ştiut toată naţia: că ne aşteaptă un viitor de aur. Şi că traiul în viitor nu numai că impune tot felul de sacrificii în prezent, dar că sacrificiul e o chestiune de merit, de mândrie, de definiţie istorică.
Nu conta nimic din ce ţi se întâmpla în prezent, conta doar ce avea să fie cândva. Diversiunea a fost atât de susţinută şi de eficientă, încât aproape că simţeam adierea viitorului. Nimeni nu preciza când avea să înceapă viitorul, peste un an sau peste un veac. Dar fiindcă toate sacrificiile din prezent urmau a fi compensate în mod sigur cândva, am trăit cu sentimentul că de aceea nu ni se spune când vom trăi viitorul pentru că viitorul era surpriza ce ne-o pregătea comunismul. El avea să vină mai curând decât îl aşteptam.
Imprecizia năştea aşteptări scurte. Iar sacrificiile, speranţe şi mai scurte. Prezentul trebuia rezolvat de fiecare cum putea, însă avea să vină viitorul, care ne scăpa de grija prezentului. Consecinţa acestei gigantice diversiuni a fost că, lungindu-se aşteptarea, s-a scurtat speranţa. Scurtându-se speranţa, românii au pierdut masiv din obiceiurile care fac civilizaţia şi care se bazează pe durată. Când viitorul e ceva credibil şi se verifică într-un timp suportabil de lung, relaţiile dintre oameni au consistenţă şi majoritatea deprinderilor sociale funcţionează întocmai unor legi.
Patronul unei mici afaceri cu cafea mi-a povestit, pe jumătate indignat, pe jumătate mirat de purtarea unui angajat al său, că acesta a preferat să-l fure şi să-şi piardă slujba, în loc să câştige aceiaşi bani pe care i-a furat, păstrându-şi salariul şi având asigur
