Noua Lege a educaţiei conţine mai multe referiri la etica universitară. E drept că sunt cu grijă împrăştiate în text de unde îţi vine greu să le aduni pentru a-ţi forma o imagine coerentă. Prima reacţie a fost: iată, sub acest aspect, s-a făcut un pas înainte. La o privire mai atentă însă mi-am dat seama că a fost un pas de tango. Deşi există achiziţii pozitive indubitabile (cum e introducerea sancţiunilor ce pot fi ataşate codurilor etice sau acceptarea unui secretariat tehnic pentru Consiliul de Etică şi Management Universitar (CEMU) de la nivel naţional), implicaţiile negative şi lacunele preponderează. Aşa că după ce ai parcurs atribuţiile Consiliului naţional şi ale Comisiilor locale te întrebi: dar de etică cine se ocupă? Ni s-ar putea răspunde că suntem în avangarda Europei, căci avem în fiecare universitate un cod etic şi o comisie de etică. E adevărat, dar ce ne facem că toate analizeze arată că ele nu funcţionează. De ce nu funcţionează? Poate şi pentru că unele universităţi au copiat atât de hulpav codul de etică al SNSPA (dat ca model) încât au uitat să schimbe denumirea universităţii. Suntem maeştri în a ne face că facem. În realitate, nu ne interesează problema eticii universitare dar mimăm un interes grijuliu pentru ea.

Câteva probleme inocente de terminologie, pe care majoritatea nici nu le sesizează, arată analfabetismul etic al celor ce au lucrat acest capitol din Legea educaţiei. Ei au auzit, probabil, ceva de „managementul eticii” dar cum nu ştiau despre ce e vorba şi nici nu au catadicsit să întrebe, au scris Consiliul de „etică şi management”. Combinaţie fără sens. Care management: cel strategic, cel financiar, cel de personal, cel al calităţii etc.? Se vorbeşte azi de o combinare a managementului calităţii şi a celui etic, dar nu de o combinare a eticii cu … managementul în genere.

Se vorbeşte apoi (art. 128, 130) de un „cod de e