Cabrat întru obsesia mea dedicată Timpului, acum aproape trei ani notam cu oarecare naivitate rândurile de mai jos.

…Dacă viaţa noastră este precum un fluviu ce curge spre ocean, atunci sunt unii care aleg să trăiască mereu în locurile cele mai periculoase, în zona cascadelor şi a vâltorilor. Învolburarea atrage unele structuri umane, palpitul şi imprevizibilul par a fi pâinea lor cea de toate zilele. Timpul curge altfel într-o cascadă. Tensiunea locului pare a te încorda la maximum, respiraţia tăiată brusc de pericolul din orice secundă generează, pentru unii semeni, noi sensuri ale lui a fi. Viaţa ca o cascadă este şi viaţa celor care conduc. Puţină lume realizează că vârtejurile politicului îţi lasă rareori alternative comode, că agenda unui conducător - oricare ar fi el, nu numai din spaţiul politic - îi conferă din ce în ce mai ascunse oaze de retragere, lagune de calm şi de reculegere.

Una din ieşirile din labirintul cascadelor şi vâltorilor vieţii este generozitatea. Un om generos ştie care îi sunt resursele şi le împarte cu bucurie către lumea înconjurătoare. Generozitatea sinceră, nedisimulată, îţi conferă nobilitate. Adevăraţii aristocraţi, din toate timpurile, liderii cu vocaţie, elitele - oricare ar fi breasla din care fac parte acestea: fie cizmari, fie savanţi - elitele reale, iar nu închipuite, au ca numitor comun generozitatea.

Una dintre calităţile de bază ale celui pus să-i conducă pe alţii este generozitatea. Conducătorul uită de discursul concurenţial în faţa celor pe care îi păstoreşte, chiar dacă, măcar din emulaţie - mai cu seamă în societatea actuală -, l-a practicat până a ajunge în acea funcţie. Dar vocaţia autorităţii s-a conjugat cu vocaţia generozităţii în toate momentele istorice, acolo unde nu a căzut în capcana mesianismului, a derivelor totalitare ori a jocurilor de putere ieftine. Adevăraţii conducători ştiu