„Ai scris cândva despre semne. Te rog, mai scrie ceva”, mi-a spus o cunoştinţă în urmă cu aproximativ două săptămâni. Am zis că scriu, dar am uitat. După vreo două zile, i-am telefonat unui prieten preot. Ne întâlniserăm cu două seri înainte şi avuseserăm o discuţie despre „liberul arbitru”, aşa cum este prezentat în Biblie. I-am cerut un anume citat al lui Iisus. „Scrie”, mi-a spus părintele. „Iată, eu stau la uşă şi bat. De vrea cineva să-mi deschidă, voi intra şi voi cina cu el.” Apoi, părintele a adăugat: „Tocmai mă gândeam şi eu să te sun! Am avut un «vis» despre prietena ta (îi prezentasem părintelui o prietenă încă de anul trecut). Te rog, spune-i să citească neapărat Acatistul Sfântului Nectarie. Ştii, am şi eu semnele mele!”.
Am fost uluită să constat că prietena cu pricina avusese una dintre cele mai şocante zile din viaţa ei, deci semnul părintelui era cât se poate de viguros. Când i-am transmis mesajul părintelui, ea a rămas consternată. „De unde să iau Acatistul Sfântului Nectarie”, m-a întrebat ea? „Caută pe Internet şi, dacă nu-l găseşti, mă duc eu pe la o biserică şi ţi-l iau”, am spus. Au trecut câteva zile şi iată că a venit altcineva la mine într-o seară. „Parcă mi-ai cerut Acatistul Sfântului Necatrie. Uite, ţi l-am adus”, mi-a spus fata cu inocenţă. De data asta eram eu... consternată. Fireşte că-l cerusem, dar nu cu voce tare. Îl cerusem în gând pentru prietena mea. Semnele... se produceau unul după altul, dar eu tot... nu am scris despre ele. După ce am primit acatistul cu pricina, pe care l-am citit şi eu dacă tot a venit la mine, iarăşi m-a sunat cunoştinţa care-mi citea articolele de mai mulţi ani şi iarăşi mi-a spus: „Te rog, mai scrie ceva despre semne!”. Am spus „da” şi iarăşi am scris... altceva.
Alaltăseară eram obosită, dar nu puteam să adorm, aşa că am deschis televizorul pe un canal de filme. Replica ce se desfăşura