Dacă nu am avea miros, nu ne-am mai putea bucura la fel de mult de gustul plăcut al alimentelor. Acest simţ ne influenţează trăirile şi emoţiile, iar uneori ne protejează chiar viaţa. Din păcate, doar atunci când ne pierdem mirosul începem să conştientizăm importanţa lui.

Genomul mamiferelor conţine aproximativ 1.000 de gene înrudite, dar diferite, care controlează o gamă variată de mirosuri. La oameni, mai puţin de 40 la sută din aceste gene sunt funcţionale (restul fiind pseudogene), ceea ce explică de ce câinii pot detecta mirosurile cu o mai mare acurateţe decât noi. Chiar dacă nu avem un simţ olfactiv la fel de dezvoltat ca alte mamifere, de el poate ajunge să depindă chiar supravieţuirea noastră.

Declanşează secreţiile digestive

Digestia nu începe din momentul în care gustăm din mâncare, ci chiar de când simţim aroma preparatelor pe care le avem în faţă. Moleculele olfactive inhalate sunt transformate de nervii olfactivi în semnale ce ajung la creier, iar acesta comandă creşterea secreţiei de salivă, a celei de enzime digestive, de suc pancreatic şi de suc gastric.

La declanşarea secreţiilor gastrice contribuie, într-o mai mică măsură, şi simţul vizual. Apoi, ele sunt stimulate intens de gustul alimentelor. Prin urmare, cu ajutorul acestor simţuri, organismul se pregăteşte pentru metabolizarea alimentelor şi pentru absorbţia nutrienţilor din acestea. S-a observat că persoanele care, dintr-un motiv sau altul, şi-au pierdut mirosul, au un apetit mai scăzut, chiar dacă celelalte simţuri sunt funcţionale.

Ne avertizează în caz de pericole

Simţul olfactiv se poate dovedi vital, pentru că este uneori un mecanism de apărare. Cu ajutorul mirosului, putem depista potenţiale pericole precum focul sau scurgerile de gaze, de multe ori chiar înainte de a le vedea.

Simţul olfactiv este uneori singurul care