Cum funcţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţionează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de faţă.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică.
- Toate operele literare sunt exemple posibile. În fiecare există o cantitate de informaţii neutre, o punere în temă, o pledoarie prozaică etc. care n-au altă justificare estetică decât, cel mult, "susţinerea" valorii estetice; ele sunt celuloza care asigură configurarea plantei.
- Dar, în momentul lecturii, fiecare element constitutiv al unei opere literare capătă un sens; cititorul îi atribuie acest sens deoarece, prin convenţie, concepe creaţia ca pe un sistem perfect organizat, ultrafuncţional.
- Este adevărat. Se poate citi literatura şi aşa. Dar dacă o citeşti aşa, trebuie să fii consecvent şi să refuzi să vezi expresivitatea din manifestările lingvistice neliterare. Eu am alt mod de a citi. În contact cu literatura, ca şi în contact cu textele din afara literaturii, caut filonul de elo
