Subordonarea sălbatică a politicilor editoriale de către interesele comerciale striveşte credibilitatea presei.
Oamenii care muncesc în mass-media din România au înţeles că presa este o afacere. Patronii, ziariştii, producătorii şi editorii, toţi dau afirmativ din cap: presa este o afacere! Şi publicul-consumator dă din cap: este o afacere... Aceasta trebuie să genereze profituri din tirajele vândute, din audienţa livrată clienţilor publicitari şi din diverse tehnici de marketing. Aşa încât, interesele comerciale sunt mai presus decât cele editoriale. Este firesc să gândim aşa, pentru că, toţi suntem de acord, presa este o afacere! Dacă nu este profitabilă, presa trage obloanele. Dar înclin să cred că o ierarhizare oarbă - politicile comerciale subordonează politicile editoriale - este periculoasă pentru credibilitatea produsului de presă. În goana după bani, pe o piaţă autohtonă de publicitate care a sărăcit, coborând la nivelul anului 2006 (300 de milioane de euro), interesele comerciale ale companiilor de media pot naşte nişte monştri.
De pildă, un producător de apă poate să-şi cumpere articole de presă în care să-şi laude apa sa ca fiind cea mai bună din lume. Chiar dacă dovezile ziariştilor arată că apa este chioară, trasă de la robinet, acestea trebuie ignorate pentru că, nu-i aşa!, comercialul subordonează editorialul. Dacă patronul unei fabrici de ceasuri de perete vrea să-şi lustruiască imaginea în mediul de business, poate să beneficieze contra cost de un cover-story, cu toate realizările lui de antreprenor, plus poza pe coperta publicaţiei, în cazul în care plăteşte conform „politicilor comerciale". Dacă un politician lovit de vreo iniţiativă „importantă pentru ţară" vrea să explice naţiunii cum stă treaba, el poate achita factura la un talk-show TV. Dacă o paraşută din showbiz îşi caută un iubit milionar, atunci apelează la card ca să-şi
