Este la modă astăzi ca, după epuizarea tuturor metodelor murdare, să se lovească într-un om şi cu note culese din pagini de jurnal, însemnări livrate drept literă de evanghelie. Ca să nu mai vorbesc de ciupercăria unei memorialistici debordante, literatură a cărei valoare este, deseori, cam de nivelul valorii ”literaturii de sertar” din timpul dictaturii. Literatură care a fost sublimă, deși a (cam) lipsit cu desăvârșire. Evident, tot respectul pentru excepțiile ce salvează oximoronica situație în care ne aflăm.

Probabil că jurnalul s-a născut pentru a răspunde nevoii de a nota câte ceva din cele petrecute de-a lungul unei perioade, lucruri pe care altfel le putem uita sub năvala altor întâmplări. Unii au descoperit nevoia de a face zilnic asemenea însemnări, alţii – chiar de mai multe ori pe zi etc. Unii notează asemenea lucruri doar din an în paşti. Este un exerciţiu determinat de temperament, de urgenţe şi finalităţi diferite. Spectrul unor asemenea însemnări este foarte generos, de la simple notaţii sentimentale la consistente note de lectură, de la suma cheltuită la piaţă sau recomandările primite în timpul unui consult medical la cugetări dintre cele mai profunde ş.a.m.d.

Devenit cândva şi gen literar, jurnalul are astăzi cititori dintre cei mai devotaţi. Multe pagini de memorialistică extraordinară au ca punct de pornire însemnări de jurnal. Altele nu pornesc neapărat de la asemenea însemnări. Între calitatea literară a unei pagini de jurnal sau de memorialistică şi exactitatea celor relatate nu există o relație directă.

Publicarea ad literam a tot ce îţi notezi într-un jurnal îmi trezeşte un anume scepticism. Nota de jurnal poartă prea apăsat subiectivitatea clipei în care a fost scrisă. Enervat, poţi nota la un moment dat ”G. este o hahaleră.” Asta nu înseamnă că impresia ta definitivă despre G. este că era o hahaleră. Nu pledez p