De schimbarile pe cale sa se produca la Cairo depinde inclusiv politica Uniunii Europene in zona Marii Negre. Emancipate de vecinatatea Uniunii Europene, practic a fostelor metropole care le-au dominat secole de-a rindul, tarile din nordul Africii si, in mai mica masura, din estul spatiului mediteranean lupta acum a doua oara in istoria lor pentru independenta - de data asta impotriva propriilor dictatori. Libanul reprezinta cel mai longeviv exemplu in acest sens, desi locuitorii sai traiesc o drama ce dureaza de mai bine de 30 de ani. Motiv esential pentru ca politica UE in regiune sa se axeze pe transformarea zonei Mediteranei intr-o comunitate de securitate. Parteneriatul euro-mediteranean a fost pus la punct in 1995, prin Declaratia de la Barcelona. Dar lucrurile merg mai greu decit in cazul unei alte comunitati similare - Asociatia Natiunilor din Sud-Estul Asiei (ASEAN) - modelul pe care europenii incearca sa-l adapteze in fostele lor colonii. Dificultatea este cauzata atit de nivelul variat de dezvoltare economica, dar si de diferentele de mentalitate datorate culturii islamice - care este un stil de viata si nu doar o religie. Din acest motiv, accelerarea ofensivei globalizarii, care a trecut deja prin Tunisia (unii spun ca francezii n-ar fi straini de izbucnirea revoltei care a schimbat presedintele si guvernul) si s-a facut auzita inclusiv in Liban si Iordania, se decide in aceste zile in Egipt. Condusa de aproape 30 de ani de acelasi presedinte Hosni Mubarak - care a mentinut relatii cordiale inclusiv cu Nicolae Ceausescu, in anii '80, dar si cu Statele Unite si Israelul -, tara detine un atu economic covirsitor: canalul Suez, poate cea mai importanta scurtatura maritima din lume. E de la sine inteles sustinerea euro-americana mai degraba pentru stabilitate interna decit pentru o terapie de soc care ar genera framintari sociale riscante, ce ar da apa la moa