În 1968, prin primăvară, m-am echipat cât de cuviincios puteam – dat fiind statutul meu de student bursier - şi m-am îndreptat către Teatrul „Delavrancea”. Era un teatru înfiinţat de curând, pe bd. Ilie Pintilie (fost), nu departe de Piaţa Victoriei şi acolo urma să aibă loc premiera piesei „Meşterul Manole” de Valeriu Anania. Depre autor ştiam puţine lucruri de la bursa oficială a ştirilor, unde nu se prea vorbea despre el. Primisem însă un mesaj de la un unchi emigrat în America înainte de război şi care, locuind pe undeva pe lânga Chicago, ca enoriaş al bisericii româneşti o frecventa pe cea în care slujea Valeriu Anania. Legaseră o prietenie trainică, la care contribuiseră şi unele vederi comune, iar unchiul Gheorghe îi vorbise despre mine şi despre dorinţa mea de a deveni ziarist. Aşa că atunci când Valeriu Anania s-a întors în ţară pentru a-şi pune în scenă cea de-a doua piesă a sa, mi-a trimis la căminul din Grozăveşti o invitaţie la premieră. Nu-mi amintesc prea multe din conţinutul piesei şi din distribuţie. Mi-l mai amintesc doar pe Alexandru Repan, în rolul principal. După gongul final şi după consumare aplauzelor şi felicitărilor, m-am apropiat de autor – un bărbat frumos şi impunător, în floarea vârstei - şi m-am prezentat. M-a privit cu simpatie şi a ţinut să-mi împărtăşească prietenia pe care le-o purta rudelor mele, în casa cărora fusese oaspete de mai multe ori. Am îndrăznit să-i solicit un interviu – eram doar student la litere şi vroiam să-mi fac o carieră în publicistică. După o uşoară ezitare s-a declarat de acord. M-a rugat însă să revin duminică, la Patriarhie, unde urma să participe la serviciul divin alături de Patriarh, promiţându-mi că după aceea avea să-mi răspundă la întrebări.

Duminică am fost prezent la slujba din Dealul Mitropoliei, iar la final, Valeriu Anania m-a luat de braţ şi m-a invitat să-l însoţesc în clădirea Patriarhiei