Pe şoseaua Ploieşti-Târgovişte, la jumătatea dintre cele două oraşe, se întinde comuna dâmboviţeană Ion Luca Caragiale - numită astfel după numele autorului primei capodopere a teatrului satiric românesc, “O scrisoare pierdută”. Până în 1952, localitatea a purtat numele de Haimanale. Aici s-a născut în 1852, pe 30 ianuarie marele scriitor numit mai sus. Cei mai mulţi dintre localnicii care ne sunt contemporani poartă nume de Popescu, Georgescu, Ionescu, la concurenţă făţişă cu alde Fanache, Gogu, Ciocănea.
Mănăstirea devenită puşcărie
De vreo 400 de ani, se află la graniţa actuală dintre judeţele Prahova şi Dâmboviţa localitatea Ion Luca Caragiale. Aici avea să se nască - mereu contemporanul nostru - Caragiale. În căsuţa obişnuită acestor locuri, nenea Iancu nu a stat decât patru ani, mutându-se apoi cu familia la Ploieşti. Dar în cei patru ani, Caragiale s-a jucat, cum spun azi localnicii, “ţurca” şi “lapte gros” cu copiii de român, dar şi cu cei de rrom, care trebuie spus, la vremea aceea existau cu duiumul la Haimanale. Nu că azi n-ar mai fi. Dar chiar mai mulţi ca azi... Uneori, ceata de copii dădea o fugă la Mânăstirea Vornicu din marginea comunei şi trăgea cu ochiul la călugării care trebăluiau în spatele zidurilor. Lăcaşul atrăgea ca un magnet puştimea din sat. Aici puteau fi văzuţi călugări cu straie negre, cu bărbi stufoase şi lungi până la brâu, cu priviri pierdute şi, uneori, tulburi. Pe vremea copilăriei lui Caragiale se zvonea că monahii sunt uneori, în nopţile întunecate, furi la drumul mare. Mai târziu, când Alexandru Ioan Cuza se afla prin aceste locuri, s-a confirmat: călugării au încercat să-l prade de bani şi arme chiar pe domnitorul ţării, aflat în găzduire la mânăstire. Prinzându-i asupra faptului, Cuza s-a supărat şi a decretat: “Ocnă să se facă de azi acest sfânt lăcaş, căci cei care stau aici nu merită să trăiască într-o mânăsti