Unele cărţi nu merită prea multă atenţie. E de-ajuns o privire pentru a sesiza inutilitatea şi risipa de hîrtie. Dar dacă eu sînt pe deplin lămurită că drumul maculaturii este către reciclare, alţii dau gir acestei maculaturi prin punerea în circulaţie. Acest lucru mă face să scriu despre maniera brutală în care a fost masacrat ultimul cronicar. În 1999, Constantin Mihăescu-Gruiu se „învredniceşte“ cu scoaterea primei ediţii a cronicii postelnicului Manolache Drăghici. Titlul în ediţia princeps din 1857 este acesta: Istoriea Moldovei pe timp de 500 de ani. Pînă în dzilele noastre, scrisă de post. Manolachi Drăghici, Iaşi, 1857, Tipografia Institutului Albinei. Bineînţeles că o astfel de iniţiativă ar fi trebuit salutată, căci cine mai are astăzi timp de ediţii critice. Dar vai, sărmanul postelnic a ajuns mai contemporan cu anul 1999 decît ar fi visat şi sperat vreodată. Socotind domnul Mihăescu-Gruiu că-i prea „urîtă“ limba moldovenească de la 1857 şi „graiul prea de neînţeles“, cu „exces de arhaisme şi regionalisme“, că postelnicul Manolache îi cam incult, altfel cum să explice „puzderia de dezacorduri gramaticale“, s-a apucat să transpună textul în „litera şi graiul zilelor noastre“, plantîndu-l pe Manolache Drăghici de pe dealul Copoului direct pe strada Victoria Socialismului. Aferim şi vai de noi! Toţi marii noştri erudiţi care şi-au tocit coatele pe băncile bibliotecilor încercînd să fie cît mai aproape de textul iniţial se vor răsuci în mormînt citind cu cîtă seninătate ne spune dl Mihăescu-Gruiu că limba moldovenească de altădată nu are nici o relevanţă. De altminteri, din explicaţiile pe care le dă în prefaţă, nici evenimentele narate de postelnicul Drăghici nu prea corespund opiniilor dlui Mihăescu-Gruiu şi îi cît pe aci să le modifice şi pe astea, dar slavă Domnului, doar le amendează prin note şi comentarii: „după unele paragrafe sau părţi de capitol