Vizita preşedintelui Hu Jintao la Washington a avut loc într-un moment de tensiune crescîndă în relaţiile asiatico-americane. Într-adevăr, sideraţi de vasta înarmare militară, de noua constelaţie de parteneri strategici din jur şi de noul angajament al Statelor Unite de a garanta securitatea în partea asiatică, mulţi observatori intuitivi au văzut în 2010 aprinzîndu-se primele scîntei ale noului Război Rece, în Asia. Dar chiar este acest Al Doilea Război Rece inevitabil?

Deşi o cursă pacifistă a Chinei pentru hegemonie în Asia este de neconceput, trebuie făcut orice efort diplomatic pentru a evita militarizarea regiunii. În definitiv, Războiul Rece în Asia numai rece nu poate fi numit. În primul rînd, în războaiele civile din China, apoi din Coreea, Malaysia, Indochina şi mai ales Vietnam, Războiul Rece s-a impus nu ca propagandă ideologică între superputerile rivale, dar ca luptă îndîrjită, de multe ori fratricidă, care a costat milioane de vieţi, blocînd dezvoltarea economică şi democraţia politică.

Şi tocmai această istorie întunecată a dat naştere maximei lui Deng Xianoping care spunea despre China că „îşi deghizează ambiţia ascunzîndu-şi ghearele“ – şi care îi îngrijorează pe liderii din Asia, de la New Delhi la Seul şi de la Tokyo la Jakarta. De la refuzul de a condamna Coreea de Nord pentru scufundarea neprovocată a vasului sud-coreean Cheonan şi bombardarea insulelor sud-coreene, pînă la clamarea suveranităţii asupra diverselor arhipelaguri japoneze, vietnameze, malaeze şi filipineze şi noile revendicări asupra provinciei indiene Arunachal Pradesh, China a dat dovadă de o nouă aroganţă neoimperială. Deci nimeni n-ar trebui să fie surprins de tonul reţinut al discursului diplomatic. Ideea că un sistem de alianţe formale e necesar pentru a menţine sub control China, similar celui care a fost necesar pentru a menţine Uniunea Sovietică su