“Cazul Nicolescu”, despre care vuieşte media de vreo săptămână, ar trebui tratat cu atenţie şi prin trei prisme diferite, evitându-le pe cea a victimizării inculpatului şi pe cea privind o culpabilizare a lui înainte ca Justiţia să se pronunţe.
Una dintre aceste prisme priveşte problemele pe care, ca om simplu, le percepi ca existând în Justiţie. Pentru că în locul lui Constantin Niculescu poate fi mâine oricine altcineva, fără funcţie, fără notorietate şi fără sprijin politic. Te întrebi, de exemplu, de ce s-a decis abia acum arestarea, din moment ce faptele de care este acuzat au fost comise în urmă cu câţiva ani? Te mai întrebi dacă se impunea arestarea lui şi dacă prevederile procedurii penale sunt justificate în toate cazurile în care se dispun arestări. Mai poţi avea semne de întrebare legate de oportunitatea intrării în scenă a mascaţilor sau a flancării între poliţişti a individului dus la audieri, proceduri care transmit din capul locului mesajul că omul e vinovat şi mai e şi periculos. În fine, te mai întrebi de ce e nevoie de circul mediatic nelipsit de la majoritatea acestor cazuri, când camerele de luat vederi sunt aţintite pe figura inculpatului, iar microfoanele îi sunt băgate sub nas, cu aferente întrebări imbecile, de genul „Cum vă simţiţi?”
O a doua prismă prin care ar putea fi privit „cazul Nicolescu” este cea care oferă imaginea unei Justiţii folosite pe post de agent de imagine în P.R.-ul politic autohton. Prin spectacolul penibil regizat de social-democraţi – amintind de scena în care staff-ul P.S.D. făcuse zid uman în faţa Parchetului General pentru a-l apăra pe Gabriel Bivolaru de injusteţea Justiţiei, care Justiţie i-a dovedit, totuşi, că e vinovat de devalizarea B.R.D. cu sume greu de ţinut minte –, P.S.D.-ul pare să aibă două mize. Prima : să pună presiune pe Justiţie;
