Cu Thomas Pynchon nu există decît cîteva fotografii din vremea liceului şi a colegiului. Retras de peste 40 de ani, nu dă interviuri (decît prin fax), nu ţine prelegeri, premiile îi sînt ridicate de altcineva. Revista Playboy a publicat, la un moment dat, un articol în care un fost coleg de facultate al lui Pynchon spunea ceva despre o malformaţie dentară care l-ar fi constrîns pe scriitor să facă mai multe operaţii estetice. Cînd o echipă de jurnalişti de la CNN l-a urmărit fără succes, scriitorul a scris o scrisoare postului: „Eu cred că «reclusiv» este un eufemism jurnalistic pentru expresia «nu-i place să vorbească cu reporterii». Prefer să nu fiu fotografiat“. Nu peste mult timp, un reporter de la Sunday Times reuşea să-l fotografieze... din spate. Într-un episod din serialul The Simpsons, scriitorul a acceptat să-şi împrumute vocea personajului care-l juca cu o pungă de hîrtie pe cap. A doua înregistrare a vocii sale a apărut în 2009 pe YouTube, într-un teaser care-i promova romanul Inherent Vice. Pynchon a scris deseori în apărarea lui Salman Rushdie cînd acesta era forţat să ducă o viaţă secretă, pentru a se apăra de fatwa lui Khomeini. Rushdie şi Pynchon s-au şi întîlnit după aceea. În privat, fireşte.

Viaţa retrasă a lui J.D. Salinger, stabilit încă din 1953 în orăşelul Cornish (unde nu există supermarket-uri, mall-uri sau cinematografe, iar instituţiile funcţionează doar cîteva ore pe zi), a predispus la răspîndirea a tot felul de bizarerii. Despre Salinger însă, vecinii spuneau că era perfect integrat în comunitatea oraşului, îi plăcea să meargă şi să privească caii la tîrguri, cumpăra lăptuci de la piaţă şi se înţelegea cu copiii, pe care, uneori, îi chema la el în casă să asculte muzică şi le oferea lapte cu cacao. Cînd apărea vreun fotoreporter, Salinger îl agresa ori se ascundea. Spre deosebite de Pynchon, Salinger nici măcar n-a mai acordat