Acum câţiva ani, la o bursă în America, am întâlnit pe frontispiciul unei organizaţii un citat care mi-a rămas în minte: „A people that values its privileges above its principles soon loses both“ (Un popor care îşi preţuieşte privilegiile mai mult decât principiile le va pierde curând pe amândouă). Cuvintele aparţin generalului Dwight D. Eisenhower, militar de carieră, care, urmându-şi principiile, a ajuns şi preşedintele Americii pentru două mandate, din 1953 până în 1961.
Asemănarea dintre generalii americani şi cei români e cel mult vagă. Şi din acest motiv şansele ca, la noi, un general să ajungă preşedinte sunt cel mult mici. Cu ocazia recentei recalculări a unor pensii disproporţionate, am aflat poziţia foştilor conducători militari atât în chestiunea privilegiilor, cât şi în cea a principiilor. Pe scurt, singurul principiu sfânt e perpetuarea privilegiilor. Cu alte cuvinte, un principiu impus nouă pentru privilegiile lor. Asta da, demnitate, rarisim model de onoare!
Descoperirea m-a frapat întrucâtva, pentru că an de an armata se situează pe unul dintre primele locuri în privinţa încrederii populaţiei în instituţiile statului. Ca şi în cazul Bisericii, aflăm că ne plasăm încrederea foarte prost. Adică noi le-o dăm sub formă de privilegii, iar ei ne-o întorc sub formă de principii. Deşi, în principiu, ambele instituţii cheltuiesc bani mulţi din bugetul public şi întorc către societate beneficii discutabile. Doar că discuţia asta nu se poate purta, pentru că, nu-i aşa?, nu putem chestiona nişte monumente sacre ale încrederii naţionale. Nu poţi să fluieri nici în rând, nici în biserică.
Însă nu doar somnul raţiunii naşte monştri, ci şi tăcerea ei. Monştrii noştri de azi nu au mai multe capete (uneori n-au niciunul), ci doar multe buzunare. Au gură mare nu ca să lupte cu duşmanii răi, ci ca să-şi umple burţile moi. Nu intră-n pământ nici în lup