Am crescut intr-o familie in care voia buna nu lipsea de la masa. Tata era bun meserias, priceput la toate, renumit in sat pentru faptul ca avea intotdeauna solutie pentru orice problema.
Nu era mare lucru, dar acest fapt l-a facut diferit in ochii satenilor, care apelau des la serviciile lui, dar il si invidiau ca poate fi de folos tuturor. Insa el se prefacea ca nu observa micile lor rautati si, cu umor, comunicativ, lasand de multe ori treaba lui ca s-o faca pe a altora, ii ajuta in continuare. S-a casatorit cu mama, injgheband un trai dintr-o leafa, reparand si carpind casa batraneasca, la care tinea ca la ochii din cap. Cand am vazut lumina zilei, de fapt, cand am inceput sa pricep si eu ce este lumea si viata, familia noastra era una dintre cele mai respectate din sat. Devenise model. Toti cei care se iubeau, se intelegeau, erau asemanati, daca cineva incerca sa-i descrie, cu parintii mei. Nu existau in jurul meu familii certate, dezbinate, divortate, si tin minte ca am fost socata, intr-o seara, cand vecinul nostru s-a imbatat si a golit casa de toti ai lui, imprastiindu-i prin gradina. Am surprins privirea mamei, care incerca sa salveze aparentele. De fapt, voia sa ma convinga pe mine ca nu era ceva grav si ca asa mai patesc unii oameni, cand altii o iau razna...
V-am scris cele de mai sus ca sa vedeti ca porneam in viata cu cele mai sanatoase principii si invataturi. Cand l-am cunoscut pe viitorul meu barbat, mi-am dat seama ca el e omul caruia ii voi darui tot ce voi putea intr-o viata de om. Nu i-am aratat insa nici un moment ca il adoram, nici azi nu stiu daca din mandrie sau asa, fara motiv. Eram studenta, el la fel, si pentru ca studentia e un fel de "el dorado" al vietii, ne bucuram de ea, parca acumuland fericire si facandu-ne rezerve pentru mai tarziu. Nu ne-am grabit sa ne sufocam reciproc, dar nici nu ne-am intrecut in cuceriri, ca
