N-am povestit nimanui ceea ce scriu acum. Pur si simplu mi-a fost rusine sa dezvalui ceea ce se ascunde in spatele casniciei mele "de invidiat", asa cum o numeau multi dintre cunoscuti.
Poate ca asa a si fost si asa am simtit-o si eu, pana in ziua in care am descoperit ca barbatul meu traieste si cu o alta femeie. Ma uit la cuvintele insirate pe pagina alba si nu-mi vine sa cred ca pot sa vorbesc cu atata detasare despre ceea ce s-a petrecut si a tulburat atat de mult viata mea. Nu-mi vine sa cred ca sunt in stare sa ascund in niste vorbe seci zile si nopti de chin, lacrimi si regrete fara speranta. Nu stiu daca faptul ca reusesc sa ma spovedesc, oarecum in public, inseamna ca m-am si vindecat, cert este ca acum pot vorbi despre ceea ce a schimbat viata mea cu totul. Si cred ca vorbele, odata rostite, vor indeparta de mine suferinta si mai mult.
M-am casatorit in timpul facultatii, cu un coleg mai mare decat mine cu doi ani. Cand el a terminat scoala, a fost repartizat intr-un alt oras, si astfel a trebuit sa traim o vreme separati. Ne vedeam destul de rar, mereu pe fuga, intre doua trenuri si, cu toate acestea, fiecare intalnire era un prilej de mare bucurie. Cand eram impreuna, timpul trecea fara sa ne dam seama. Ne desparteam in gara, cu mare parere de rau si cu speranta ca poate, poate, la urmatoarea intalnire vom reusi sa stam impreuna mai mult, chiar si cu cateva minute. Traiam numai pentru aceste intalniri. Ele erau reperele dupa care se ordona toata existenta mea. Am ramas insarcinata, am nascut o fetita, si parea ca toate sunt pe masura fericirii noastre. Eram tanara, chiar trufasa, in fericirea si bucuria pe care le traiam. Nici in cele mai negre vise nu mi-as fi putut imagina ca disperarea avea sa-si faca adapost, cuib, in inima mea, pentru multi ani. Dupa terminarea facultatii, am reusit sa ne mutam, in sfarsit, impreuna. Barbatul meu mai
