Am lasat sa treaca mai multe zile peste tristetea care m-a cuprins la moartea mitropolitului Anania. Mi-am pastrat puterile pentru rugaciune. Scriu acum cateva randuri intelegand ca plecarea la Dumnezeu a parintelui nostru Anania reprezinta sfarsitul unei epoci.
Istoria primeste in paginile sale faptele celui mai important ierarh ortodox marturisitor al jertfei preotimii ortodoxe romane in inchisorile comuniste, iar in Sfantul Sinod al Bisericii noastre nu se va mai ridica pentru multa vreme un glas atat de ferm si de curajos intru apararea ortodoxiei in manifestarea ei curata, neatinsa de "modernizare" sau "talibanism".
Mitropolitul Bartolomeu Anania nu a fost un om al extremelor. Nu a iubit extremismul nationalist-ortodox, desi multi s-au grabit sa-l transforme intr-un stindard al acestei rataciri, ridicandu-i osanale pentru apartenenta, in tinerete, la Fratiile de Cruce sau acuzandu-l de "neolegionarism".
Nu a iubit nici ecumenismul relaxat, interesat si smintitor practicat de unii colegi sinodali, in dorinta acestora de a poza in "europeni" si "reformatori". Desi nu a acceptat compromisuri cu vreuna din ratacirile care bantuie Biserica, vladica Anania a fost totusi recunoscut ca fiind liderul duhovnicesc al acelor crestini ortodocsi care au inteles ca Biserica este chemata sa transforme chipul acestei lumi si nu sa se transforme dupa chipul lumii.
La alegerile pentru functia de patriarh, dupa plecarea la Dumnezeu a Patriarhului Teoctist, vladica Anania a fost chemat sa candideze printr-un apel public venit din partea a zeci de personalitati ale vietii bisericesti si sustinut de zeci de manastiri, asociatii crestin-ortodoxe si de mii de crestini.
S-a spus atunci ca Sinodul Bisericii are de ales intre un duhovnic si un manager. Nu impartasesc aceasta idee, dar am convingerea ca duhovnicia a fost mai lumino
