Puterea îi lasă să protesteze până vor pleca singuri acasă, dar manifestanţii nu vor ca armata să părăsească Piaţa Tahrir
Nu s-a stins încă, dar "revoluţia" din Egipt se transformă, pe zi ce trece, într-un protest similar "Pieţei Universităţii" (22 aprilie - 15 iunie 1990) de la Bucureşti. Piaţa Tahrir este scena unei adunări populare permanente, unde oamenii şi-au întins corturi şi cer încă demisia lui Hosni Mubarak, dar fără ca negocierile politice privind viitorul Egiptului să mai depindă de protestele publice.
Mubarak, vicepreşedintele Omar Suleiman şi alţi reprezentanţi ai regimului la putere au anunţat că nu vor evacua piaţa cu forţa, iar armata a încercat, sâmbătă şi duminică, să îşi retragă tancurile. Protestatarii au dormit sub maşinile de luptă de teamă ca ele să nu dispară. Fără prezenţa militarilor, oamenii se simt expuşi pericolului de a fi atacaţi de militanţi "pro-Mubarak".
Atacurile susţinătorilor preşedintelui asupra protestatarilor din piaţă, la 2 şi 3 februarie, au provocat nouă morţi şi circa o mie de răniţi. Manifestanţii se tem că, fără protecţia militarilor - care nu au intervenit în primă fază, dar ulterior au ţinut la distanţă cele două tabere - violenţii "fani" ai lui Mubarak se vor întoarce.
Duminică, în Piaţa Tahrir mai erau vreo 2.000 de protestatari decişi să rămână zi şi noapte acolo. În paralel, vicepreşedintele Suleiman şi cea mai mare formaţiune de opoziţie, Frăţia Musulmană (FM), au anunţat că vor începe negocier. FM a renunţat la condiţia plecării imediate a lui Mubarak, iar regimul a mai arătat un gest de bunăvoinţă: demisia câtorva oficiali din rândurile partidului la putere (NPD), inclusiv a fiului preşedintelui Gamal Mubarak.
În rândurile Opoziţiei seculare, aura de lider al lui Mohamed ElBaradei pare să se stingă. Prezent în Piaţa Tahrir, secretarul general al Ligii Arabe, Amr Moussa (fost mini
